Cântul de durere și vocea puternică, cu reverberații, ca și minimalismul scenic (pe o turnantă se delimitează, printr-un cadru metalic, o "casă", un spațiu strâmt, foarte strâmt, semn al sărăciei, care nu are nimic altceva decât niște scânduri, ca loc de stat sau de dormit, iar în loc de podea - pietriș; această strâmtorare e simbolică, pentru că nu doar despre sărăcie este vorba, ci și despre modul îngust, limitat, de percepție a lumii și a tot ceea ce li se întâmplă lor, ființelor care-l populează, o adevărată închisoare, din care, ca să evadezi, trebuie să înțelegi, să gândești și să-ți dorești eliberarea; un copac, alb, precum fata pădurii, delimitează granița casei, și luna, ca un felinar, misterioasă și prevestitoare de rele) declanșează o poveste cutremurătoare.
În acel spațiu strâmt locuiesc patru frați: trei - două fete și-un băiat, de aceeași mamă -, și o a treia soră, cea mai mică, doar de tată. Au rămas orfani în urma unui accident, un incendiu declanșat la beție de către tată? În urma unui posibil suicid? E un mister. Cert este că cele trei femei au rămas sub comanda fratelui, singurul bărbat al casei, și așa este rânduiala, ca bărbatul să fie stâlpul casei și ce zice el e literă de lege, chiar dacă își cam bea mințile, chiar dacă nu judecă drept, chiar dacă e violent.
E o rutină a trecerii și petrecerii timpului, ceea ce face să nu simți că există un timp care curge, ci parcă lumea stă pe loc, într-un fel de încremenire. Cele trei femei sunt diferite: Lucreția (Nicoleta Moscalenco), extrem de superstițioasă, care cunoaște de la mamă practicile păgâne și descântecele și le aplică cu asupră de măsură, Paracheva (Cabiria Morgenstern), mult prea credincioasă familiei, care se roagă mereu și mereu la bunul Dumnezeu, uitând și să mai gândească, incapabilă să acționeze în momente dramatice, cheie, și Codruța (Ana Maria Marin), sora vitregă, copilul din flori, un spirit liber, masculină (pentru că a fost pusă la naștere în poala tatălui, nu așa cum era obiceiul, ca fată, în poala mamei; și ținuta ei este cea de bărbat, nu de femeie), căreia nu îi este teamă de nimeni și de nimic. Fratele, Niculae (Visarion Udatu), pare să își moștenească tatăl în gândire și năravuri.
Povestea ne este spusă și cântată de soția moartă a lui Niculae, Mioara (Maria Alexievici), despre care aflăm că a murit tot cuprinsă de flăcări, în încercarea disperată de a-și salva copilul din focul deasupra căruia chiar tatăl îl ținea, spre purificare și vindecare. E un strigoi, în gândirea populară, care bântuie ca să își afle, poate, liniștea, un spirit neliniștit, pentru că moartea a fost una nefirească, deliberată întrucâtva, cauzată de durerea înnebunitoare.
Niculae nu mai gândește limpede, e rătăcit în tot felul de stări și viziuni de când s-a întâmplat nenorocirea. Nu a fost capabil de mărturisire, ceea ce-l apasă și îl împinge la gesturi necugetate. În firea lui e un bețiv violent, care nu dă doi bani pe femeile din viața lui, pe care le tratează ca pe niște sclave, mai ales pe Codruța, singura căreia nu îi este teamă să-l înfrunte. O tot așteaptă pe Mioara să (re)apară, și această obsesie devine atât de acută încât ajunge să o vadă în persoana unei fete sălbatice, care rătăcește prin pădure.
În credința populară pădurea este un spațiu misterios, în care sălășluiesc tot felul de spirite, de sălbăticiuni, care bântuie noaptea în devălmășie. Nu e bine să apuci poteca. Dar Niculae o vrea pe fata din pădure cu orice preț, să fie femeia lui, Mioara lui. Și pleacă în căutarea ei.
Fata aceasta a pădurii (Pamela Iobaji), întruchipare a necuratului, e un spirit liber, crescut fără legi omenești și opreliști, care trăiește doar după legea pădurii, a supraviețuirii. Prinsă de Niculae e adusă în casă și legată. Dorința de a o poseda cu orice preț se lovește de o forță nebănuită a acestei creaturi, care domină prin atitudinea sa de sălbăticiune, iar prezența ei misterioasă declanșează mărturisirile și adevărul iese la iveală. Așa aflăm cum au murit fiul și soția lui Niculae, pornind de la un ritual, la sfatul Lucreției, așa aflăm că Paracheva a văzut tot ce s-a întâmplat, dar nu a fost capabilă de reacție, purtând în ea o vină, la fel de mare cu cea a lui Niculae. Codruța (probabil și numele îi este predestinat) este singura care simte că nu își are locul acolo, în spațiul acela strâmt, și că trebuie să plece, să se elibereze. De altfel, ca de la spirit liber la spirit liber, este singura care stabilește o conexiune cu fata pădurii.
Rătăciți sunt toți, ancorați fiind fiecare în lumea lui îngustă, fata pădurii e o rătăcită de familie, de oameni, crescută asemeni animalelor, rătăcitoare e pădurea, rătăcitoare e superstiția, rătăcitoare e credința aceea care îngustează orizontul gândirii.
Simplitatea sărăcăcioasă și întunecată a hainelor pe care le poartă, graiul în care vorbesc, gesturile, prezența acestui spirit în totală opoziție cu acea lume pământeană ("goliciunea" ei este fără de prihană, de un alb imaculat, cu privire directă și limpede, fără teamă) aduc veridicitatea unei lumi arhaice (care sunt convinsă, că pe undeva, în locuri izolate, mai există încă, sub o formă sau alta). E ceva de basm, cu atmosfera misterioasă care se creează, e ceva de baladă, simți cumva și o anume realitate...
Rătăcirea regizoarei Irisz Kovacs este un spectacol care te răvășește, te înfioară. Cânturile acelea, nepământene parcă, pătrund adânc în carne și în suflet. Și când se termină simți nevoia să taci.
(foto: Matei Bumbuț)
Rătăcirea de Doru Vatavului
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Réka Oláh / Muzica originală: Alexandra Chira și Adrian Piciorea
Distribuția: Pamela Iobaji, Ana Maria Marin, Cabiria Morgenstern (21 octombrie 2025) / Mălina Moraru (20 octombrie 2025), Nicoleta Moscalenco, Maria Alexievici (20-21 octombrie 2025) / Teona Stavarachi, Visarion Udatu
Producător: ProTeatru, Zalău