O umbră, o siluetă care, cu mișcări domoale, dar ușor sacadate, caută să iasă la lumină, dintr-un întuneric obscur și încărcat de tristețe. Brusc mi-au venit în minte versurile lui Nichita (După înălțarea zidurilor):
Vezi,
și eu am avut un vis.
Voiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,
să fac un salt.
Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă și durea puțin glezna piciorului drept
din pricina asta.
Frânghia gravitației
mă trăgea imediat înapoi.
Vezi,
nici nu-mi închipuiam că am s-o tai.
Mă gândeam foarte mult
și poate că păream câteodată chiar caraghios,
cum țopăiam într-un picior.
...
Și mă cufund, și mă simt absorbită într-o lume atât de poetică, în care gestul, mișcarea devin vers, iar cuvintele care curg, devin cânt. Și totul se petrece într-o ambianță sonoră celestă, care modulează sunetele, care vibrează, după cum sunt gândurile, stările, și te-nfioară. Iar proiecțiile, la fel de celeste, cu soare sau lună, cu vălătuci de nori crepusculari, subliniază siluetele, ce devin, uneori, doar niște umbre în mișcare. E omul și e artistul între cer și pământ, în căutarea frumosului, în căutarea adevărului, în căutarea iubirii.
La început corpul se lasă purtat de brațele tinere, pare ușor inert, mișcările sunt robotice, e încă legătura cu pământul, cu teluricul, iar desprinderea e chinuitoare. Încet, încet, chemarea stelară și lumina fac ca brațele să își găsească zborul, unduindu-se grațios, chemând carne și oase la susținere. Cuvintele de iubire răzbat și invită la împletirea trupurilor. Și trupurile se adună, se împletesc unduitor, cu gesturi tandre, de adorație, cuprinzătoare, dar și cu zbucium, cu luptă, când dominate, când dominatoare.
Artistul e prins în vârtejul vieții de sentimente confuze, împingând corpul și trăirile de la extaz la agonie și de la agonie la extaz. Cu mișcări delicate, pline de grație, își mărturisește iubirile, cu forță și precizie taie aerul pentru a-și recupera gândirea creatoare, privirea și chipul completează fiecare fandare, fiecare braț întins sau frânt, fiecare cambrare.
Bara de balet, bara de sprijin, îl cheamă spre un ultim dans. Și trupul se-nalță pe poante, elegant, maiestuos, plin de grație, ca imediat să se frângă, să se contorsioneze cu durere și disperare, durerea și disperarea de a nu mai fi pe scenă, de a nu mai fi om pe de-a-ntregul. Și bara nu va mai oferi sprijin, bara devine greutate, povară, iar neputința o durere sfâșietoare.
Pământ și flori ascund pe cel culcat, alături de care, în semn de omagiu, se aștern pantofii de balerină, dezlegați cu gesturi tandre, aranjați cu grijă, semn de prețuire, de admirație, pentru cel ce i-a purtat.
Nijinski a fost un novator, un artist care a spart bariere, stârnind indignare și admirație, deopotrivă. A fost singular, în acele timpuri, prin salturile sale, dând sentimentul zborului și al imponderabilității, precum și mersul pe poante.
Răzvan Mazilu este Nijinski acolo, pe scenă, dedicând toată grația, toată forța, tot efortul acestui mare balerin. Am simțit și extazul, am simțit și agonia unui suflet delicat, zbuciumat și trist. Lacrima s-a prelins necontenit pe obrazul meu, ca și cum un acel ceva, mai presus de mine, m-a conectat, prin fire invizibile, direct la trăirile artistului de pe scenă și de dincolo de scenă.
Felul cum a gândit Arcadie Rusu acest întreg spectacol dă dovada unei maturități creatoare. Nu avea cum să aleagă un protagonist mai potrivit decât Răzvan Mazilu, care este un perfecționist, care nu precupețește niciun efort pentru actul artistic desăvârșit. Cu o echipă bine aleasă, de la scenograf (Yasmin Asan) la compozitor (Alexandru Suciu), de la actorii, extrem de talentați ai Teatrului Odeon: Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Niko Becker, Cristian Hariga, culminând cu el - Răzvan Mazilu, Arcadie Rusu creează un spectacol coregrafic unic și irepetabil, aș spune, sensibil și misterios, reușind să te prindă în vârtejul de gânduri, trăiri și sentimente, prin dans, prin corporalitate, povestind o viață, cu lumini și umbre, care se încheie tragic și dureros.
"Pentru mine, spectacolul e mai mult decât o revenire pe scenă, în lumina reflectoarelor. Să dansez la 51 de ani este o aventură, o experiență de viață, un mare pariu, un labirint de emoții și senzații. Știam că longevitatea în dans a fost demonstrată demult, dar acum simt asta în corpul și mintea mea. Lucrez la acest proiect cu strania și superba senzație că am învins timpul.", declară Răzvan Mazilu.
Și timpul a stat parcă în loc.
(foto: Florin Biolan)