Trebuie să mărturisesc că m-a împins curiozitatea spre acest spectacol al lui Botond Nagy - Proorocul Ilie. Ce a putut scandaliza într-atât, încât mai marii bisericii noastre ortodoxe să ceară chiar interzicerea lui? Și m-am lămurit. Cred că s-au oglindit în multe aspecte și nu le-au plăcut chipurile. Oricum nu le plac lor multe, dar deviza Fă ce zice popa, nu ce face popa! este în esența firii lor.
Acest așa-zis Prooroc Ilie (nu cel biblic) a existat cândva (Eliasz Klimowicz), indignând, la momentul respectiv, aceeași ortodoxă biserică. Și-a construit biserica lui, și-a împărțit averea la sărmani, a stârnit zvonuri peste zvonuri.
Pe scenă tronează biserica celui numit Ilie (Richard Bovnoczki), ce aduce cumva cu o catapeteasmă. Chipuri de sfinți, alături de cel al lui Isus și cel al Maicii Domnului, își găsesc locaș în cercurile adânci ce împodobesc biserica, frumos luminate-n întuneric. O ușă modernă deschide / închide accesul în biserică precum ușile unui hotel de lux, cu ajutorul senzorilor. De acolo își face apariția Ilie, în trening și șlapi Adidas, cu o găină la purtător, ca să "facă" minuni, de la înălțimea pe care i-o acordă amvonul, respectiv naveta de Coca Cola. Ei, cei ce speră la miracol îl adulează, îl acoperă cu pupături, mai ceva ca pe moaște. El o are alături pe maica Wiera (Florentina Țilea), care este mâna lui dreaptă, adulator șef, care se dăruie lui pe deplin, scuipând mereu spre alungarea necuratului.
Trupa de enoriași, unul mai bizar ca celălalt, dar la fel de săraci cu duhul, se adună în jurul sfântului. Se spune că face minuni și cei care cred în asta, fiecare cu nevoia lui, cu problema lui, vin cu speranța în suflet: un bărbat orb (Vitalie Bichir), însoțit de cele două fiice ale sale (Laura Gabriela Oana, Teo Dincă), speră ca acest sfânt să-i redea vederea, un altul e alcoolic (Silviu Mircescu) și speră să-i trateze adicția, iar pe femeia posedată de diavol (Aylin Cadîr) o aduc cu forța întru purificarea ei. Evident, miracolele nu se întâmplă. Dar, un purtător de vești: un evreu (Emilian Mârnea), negustor desigur, descins parcă din filmele americane cu motocicliști roackeri, zice cumva altfel, ceea ce face ca norodul să se adune.
Adunătura pestriță de creștini de tot soiul, supunând analizei intransigente, decid că acest Ilie este Isus și că el trebuie răstignit, pentru că doar astfel va învia, va lua asupra lui păcatele lumii și atunci totul se va rezolva. Drumul Golgotei trebuie refăcut, pas cu pas. Fiecare trebuie să aibă un rol, ca la teatru (mă rog, se mai și trage la sorți): unul trebuie să fie Irod (Mihai Calotă), altul Iuda (Lari Giorgescu), apoi Pilat (Leonard Chionac), soldatul roman care înțeapă coasta lui Isus (Florin Călbăjos), soția lui Pilat (Ofelia Popii), respectiv Sfânta Veronica (cele două fete ale orbului). Sunt atât de caraghioși! Tot acest "casting", pe care-l dirijează de la un moment dat, ca un regizor priceput, Hariton (ulterior devine Iuda), are un haz nebun. Cum citează el din scriptură, cum le stabilește fiecăruia ce trebuie să spună și să facă și, cel mai important, găsirea unei cruci pe măsură. Și se va găsi, una imensă, grea, care să se simtă cum apasă umerii; se va găsi chiar și o icoană cu chipul lui Ilie (adaptată chipului lui Isus, adică Ilie are plete în acea icoană, altfel... e un bărbat care nu se prea poate lăuda cu nu știu ce păr). Pe măsură ce se discută și se analizează cum să facă, ce lucruri / obiecte de recuzită mai sunt necesare, animozitatea crește, sunt din ce în ce mai determinați, simt cum "piesa" capătă contur și momentul mântuirii se apropie. Au făcut rost de tot ce trebuie: cruce, coroană de spini, bici, icoana cu imaginea lui Isus, cârpă pentru imprimarea chipului Mântuitorului, chiar și lighean, în care să își spele Pilat mâinile, coif de soldat, arginți și, evident, funie, pentru Iuda... Totul este ca la scriptură. Dar, pentru reușita unui spectacol, se impune o repetiție, ca fiecare să știe exact, dar exact ce spune, ce face șamd. E o adevărată frenezie, e o nebunie totală, vin și ies din sală, din culise, se agită, strigă, e un adevărat spectacol înainte de "marele spectacol" - răstignirea. Și în loc de Isus - o paiață, o sperietoare de ciori. (Îmi dau seama cât de blasfemator a putut fi percepută întreaga scenă).
Pe măsură ce repetiția înaintează, spectacolul capătă "contur". Hariton-Iuda realizează că ceea ce vor să facă este o prostie; poate și din cauza faptului că el chiar trebuie să se spânzure, așa cum a făcut Iuda, și asta îl sperie puțin. Și le cere să se oprească. E un popas, dacă îi putem spune, un popas de relaxare, de destindere, de analiză și, de ce nu, de sex. Dar, odată relaxarea încheiată, nimic nu îi mai poate opri, nici chiar Hariton-Iuda, care îi abandonează, tot persistă dorința de a merge până la capăt. Prea le plac rolurile pe care le au!
Între timp, Olga, fata cea sălbatică, își face din nou apariția la ușa ferecată a bisericii. Maica Wiera o scuipă și o aghesmuiește, vrea să o alunge, dar nu are nicio putere asupra ei. Ilie iese din sanctuar, stârnit de țipetele măicuței Wiera, și îi spune acesteia să o lase în pace pe fata cea posedată, că cine știe prin ce suferințe o fi trecut, mai bine să-i dea un colț de pâine. Evident, Wiera nu vede cu ochi buni acest gest, simplu și uman, și începe să stârnească și mai mult lucrurile. Ilie se înfurie, ca un posedat, ia toporul și vrea să o lovească pe fată, dar brusc simte că nu are nicio putere asupra ei, ca și când ceva divin o protejează. E o epifanie?! Neputincios, smerit, lasă toporul și îi poruncește Wierei să pregătească masa, haine și un așternut curat pentru tânăra fată, care, din acel moment, devine femeia lui, neprihănită precum rochia pe care o va îmbrăca, stârnind nu doar furia măicuței, ci și gelozia acesteia.
Ei, dar grupul sosește, pregătit de ultimul act. Ilie își face apariția la strigătele mulțimii (cu toate că negustorul încercase să-l prevină) și fără a apuca să spună ceva, se vede târât pe cruce, i se pune coroana din sârmă ghimpată, și puțin a lipsit ca primul cui să-i străpungă încheietura mâinii. Olga își face apariția salvatoare, pentru că reușește să se impună și să stăpânească gloata, astfel ca lucrurile să intre într-o, să spunem, normalitate. Ilie își pune haina de preot, cea cusută cu fire aurii, și îi cheamă pe toți, precum Isus pe ucenicii săi, la Cina cea de taină, împărțind pâinea și zama. Teoretic happy end, practic un final trist, pentru că Hariton-Iuda și-a dus rolul până la capăt și s-a spânzurat. Ca și cum trebuia să existe un martir în tot acest ansamblu de evenimente.
De fapt, ceea ce cred că și-a propus Botond Nagy cu acest spectacol este sublinierea modului naiv în care încă gândesc unii oameni și habotnicia în care ei se scaldă, dar și o radiografiere a unei societăți ancorată într-un misticism nefiresc zilelor noastre, dar atât de prezent încă. Prostia, neștiința, cumulată cu credința oarbă, nu poate duce la nimic bun. Totul este caricaturizat, dar această caricaturizare conține, din păcate, un sâmbure de adevăr, și nu unul mic. Toți sunt caraghioși, așa cum am mai spus, de la ținuta vestimentară pe care o are fiecare, care îi caracterizează întrucâtva, și felul de a fi, la ținuta pe care o capătă atunci când își iau rolul în serios, la atitudine, la mimică, la gesturi și vorbe. De exemplu, atunci când intră în scenă cu imensa cruce, pe ea șade și este purtată Palaszka (care devine soția lui Pilat), precum o cadână, pregătită să își ia rolul de nevastă de guvernator foarte în serios (și-a pus pantofi cu tocuri înalte, roșii, basma și ochelari de soare). Nu e prea vorbăreață, dar știe să satisfacă pofte, și pentru asta nu trebuie să fii povestitor, ci să acționezi; fiecare acțiune dusă la îndeplinire înseamnă o cruce drept răsplată. Și, spre final, după acel moment de "tihnă", o cam trag în jos crucile primite drept plată pentru serviciul prestat. Sau fetele orbului, nici prea mici, dar nici prea mari, care au așa un aer mai răsărit, dar care acționează și vorbesc la unison, ca un roboțel stereo, încheind mereu cu întrebarea: nu-i așa tata? (nu știu de ce, dar m-au dus cu gândul la cele două pisici siameze din Pisicile aristocrate). Fiecare își duce crucea lui, la propriu, atârnată la gât, mai mică sau mai mare, după "credință" (unii i-au dăruit-o cu bucurie Palaszkăi). Doar bețivul își poartă damigeana imensă drept cruce.
E o înlănțuire de situații comice, de limbaj comic, care stârnesc hazul permanent. Asistăm la un spectacol de comedie și nu prea, pe care ele, personajele, ni-l propun cumva; că e de râsu-plânsu, asta nu avem cum schimba, asta e fața lumii în care trăim în secolul XXI. Adevăratul Ilie, declanșator al acestui text semnat de Tadeusz Słobodzianek, în traducerea Luizei Săvescu și a Passionariei Stoicescu, dramatizat pentru acest spectacol de Diana Nechit, a existat acum mai bine de 80 de ani. Dar mentalitatea oamenilor nu s-a schimbat prea mult, de biserică ce să mai spunem, e mai puternică decât oricând. Iată dovada: s-a inaugurat, cu mare fast, Catedrala Mântuirii Neamului, de care aveam atât de multă nevoie, iar clasa politică are teamă de Dumnezeu...
M-am gândit mult la acest spectacol, și o să mă mai gândesc. Constructul scenografic - impresionant, "vinovată" Irina Moscu, pus în evidență de lumină, când difuză, când extrem de puternică, subliniind ideea de reflectoare care scot la rampă cadre, personaje, situații, și fumul care învăluie precum ceața, ceața minții - Cristian Niculescu, light design. Muzica originală a lui Claudiu Urse a completat acest excurs "apocaliptic". Actorii, toți actorii, au jucat exemplar, și i-am aplaudat îndelung. Forza TNB!
Ce mai, Proorocul Ilie este un spectacol care surprinde, uimește, te pune pe gânduri, impresionează. Cred că este un spectacol necesar, care nu anulează nici credința, nici Divinul, nici miracolul, ci doar îl pune sub semnul întrebărilor pertinente, sub semnul balanței și al echilibrului.
(foto: Florin Ghioca și Andrei Văleanu)