Necuprinsa movilă de zăpadă a istoriei e alcătuită din bulgării măruntelor noastre vieți. O cheamă Elise Wilk și știe că, pentru a le-nțelege, troienele istoriei noastre (recente) nu cer fotografierea, ci radiografierea. Rafinarea până la fulg. Până la om. Astfel că nu se pierde în frenezia cu care, în ultimii ani, peisajul cultural românesc și-a întors privirea înspre timpul comunismului, până i-a epuizat fertilitatea artistică. Tocmai pentru că istoria ei se comprimă-n memorie familială și manualul e albumul de fotografii; din rămășițele eroilor conservă tipologii umane și acuratețea cu care traversează cotidianul unei întregi jumătăți de veac, din perspectiva emoțională, interioară - și exclusiv feminină -, imprimă, inevitabil, o dimensiune documentară și strecoară delicat lecții. Alaszka / Alaska urmărește firul roșu care trece prin venele a trei femei, a trei generații diferite, firul roșu care trece, deopotrivă, și printre crăpăturile Zidului, prin betonul comunismului ceaușist, se murdărește de vopseaua proaspătă cu care alți pereți țipă "Nu vă fie frică, Iliescu pică!", și ajunge, într-un final, pe acoperișul unui cabinet psihologic al contemporanului, în 2023, înăuntrul căruia oamenii învață "să-și îmbrățișeze copilul interior". Ș-alte găselnițe hilare. Alaszka / Alaska e al patrulea text semnat de Elise Wilk (alături de Avioane de hârtie, S-a întâmplat într-o zi de joi și Dispariții) pe care Aba Sebestyén, regizor și actor, îl montează, și de data aceasta, drept co-producție a Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național Târgu-Mureș și a Yorick Studio.
Decorul esențializat până la metaforă (semnat de Beáta Sós) e un inel de lemn ce ține loc de bancă, de Dacie 1300, de garaj al Daciei 1300, depozit pentru recuzită, punte între Germania și România, fortificație a scenei, fortificație a vieții. E timpul însuși acest cerc întrerupt, la capătul căruia, diametral opus nouă, Tibor Cári acompaniază live, la clapele unui pian roz, cele patru extraordinare actrițe - care interpretează câte două, câte trei, câte șapte (!) roluri. Și nu e-ntâmplătoare figura circulară aleasă, "figura ciclurilor cerești, a revoluțiilor planetare, a ciclului anual din zodiac." - citez din dicționarul prăfuit de simboluri, stați așa. "Motivul cercului sugerează eternitatea. Tot ce este rotund are un sens universal pe care îl simbolizează globul". Nu e-ntâmplătoare, nu, când spectacolul însuși e circular, sfârșitul neașteptat se suprapune, se confundă-n început, pentru a-l actualiza cu sensurile țesute pe drum, ca un șarpe mușcându-și coada. Nu e-ntâmplătoare, când "Paradisul terestru era circular", iar spectacolul e deschis de un mic cor îngeresc, întrerupt de Victoria (Katalin Berekméri oferă viață protagonistei, fiind singura dintre cele patru actrițe care nu se preschimbă în mai multe personaje). Victoria e pe drum spre nunta fiicei sale, Anita (Ramóna Gecse), când face un accident cu mașina și își pierde cunoștința. Așa își întâlnește îngerul păzitor, ori propria Psyche, ori șoferița eponimă piesei, pe Alaska, o "creatură strălucitoare" (evanescentă, aici, Erzsébet B. Fülöp, decupându-și cu o lejeritate vaporoasă personajul din sfera umanului, a condiției pământești, din care aparțin toate celelalte personaje). Alaska o invită pe Victoria la bordul aceleiași Dacii 1300 din care tocmai se... înălțase - Berta o cheamă pe mașină, iar figurina ei apare și pe afiș, și în distribuția oficială, oferită de Teatrul Național Târgu-Mureș -, feblețea tatălui ei (interpretat de Ramóna Gecse), care a așteptat-o cinci ani de zile. Memoria afectivă a spectatorilor care-au prins imediata posteritate a regimului comunist e cu succes răscolită. Deci tot cu mașina ajunge Victoria să călătorească în timp. Și tot un accident o va smulge, la final, din călătoria cosmică, readucând-o în realitatea palpabilă. Mitul derulării vieții în fața ochilor celui aflat pe moarte se reconstituie într-un road-theatre și, acronologic, cu nenumărate straturi, copilăria, adolescența și maturitatea Victoriei, a mamei și a fiicei sale, se derulează în fața ochilor celui aflat în sală.
Scena îngrădită de inel își încapsulează și bucătăria, și culisele, iar toate schimbările de costume (asigurate de Judit Dobre-Kóthay) esențializate și ele, întru eficacitate - suficient cât să decupeze personajele unele de altele -, se fac la vedere. Așa, din Charon luminos, Erzsébet B. Fülöp devine, pe nisipul plajei din Mangalia, Cami de la Arad, zvăpăiata prietenă sezonieră care-o învață pe Victoria, la cei zece ani ai săi, despre semnificațiile spirituale ale părului pe piept la bărbați. Și despre cum se fac (discutabil) copiii. Tot atunci, tot la Mangalia, Victoria se îndrăgostește pentru-ntâia oară. De un inginer (Ramóna Gecse), cazat chiar la camera de lângă ea. Și când vrea să-l vadă dezbrăcat - căci ăsta e, află de la Cami, semnul că iubești cu adevărat un bărbat, dorința de a-l vedea dezbrăcat -, decide să-l urmărească și găurește peretele care-i desparte - și de care atârnă portretul lui Ceaușescu, pe care, în numele dragostei, iată, îl decapitează. Doar că acolo, în camera inginerului, în patul lui, își vede mama (Dorottya Nagy). Mama claustrofobă în viața pe care singură și-a croit-o. Mama neînțeleasă de soțul obtuz, de omul (prea) simplu, care a devenit din greșeală tatăl copilului ei. Mama care, la ani de zile după ce și-a turnat prietenii la Securitate, sub presiunea tocmai acestui iubit secret, e vizitată de Jutta (aici, demnă, glacială Erzsébet B. Fülöp), sora unuia dintre ei, care le caută dreptatea și reconstituie ceea ce ar fi trebuit să fie drumul lor din RDG până în Iugoslavia. Și mama care, cu toate acestea, va înrăma imaginea inginerului și în suflet, și pe pereții căminului de lux în care ajunge la bătrânețe. Cămin de lux pe care îl plătește nepoata sa, Anita. Victoria era încă studentă când a născut-o pe Anita. Și îndrăgostită nebunește de Gustav (Dorottya Nagy), germanul afemeiat, cu vreo zece ani mai mare decât ea, care-o cucerise de la prima lor întâlnire, în curtea liceului. Unde el, bineînțeles, nu învăța, ci aducea gumă și casete cu muzică din Vest. Absența fizică a tatălui amplifică absența afectivă a mamei și golul se adâncește, ani la rând, înlăuntrul Anitei, până răbufnește și-i dă glas. În ziua când, alături de Victoria și de Paula (iubita lui Gustav, interpretată de Erzsébet B. Fülöp), își caută rochia de mireasă. "De ce chestia asta cu fericirea nu prea ne iese?".
Și nu am asamblat toate piesele acestui puzzle emoționant. Și nici nu am putut reda finețea și ritmul cu care fiecare mic detaliu, în timp, își găsește context, justificare și consecință, ca-ntr-un roman semnat de Agatha Christie. Nu, nu "un roman" semnat de Agatha Christie. Romanul. Cei patru mari. Cele patru mari. Cele patru actrițe, plastice, conținute, de o versatilitate impresionantă, de o curăție a travestiurilor revigorantă. Forțe. Un spectacol feminist. Al cotloanelor, dilemelor și neliniștilor feminine. Un spectacol documentar. Al istoriei unui arbore genealogic. Un spectacol efervescent, care ne ascunde, prin meșteșug și simț, greutatea complexității pe care e structurat - atât el, cât și textul lui (text cuprins în foarte recentul volum de teatru Dispariții. Union Place. Alaska, abia lansat de Elise Wilk în cadrul Festivalului Național de Teatru 2025, și care urmează să fie prezentat și în ultima zi a Festivalului de Teatru Piatra Neamț, la cea de-a 36-a ediție a sa). E-un arhitect al poveștilor Elise Wilk. Măsurătorile ei tind spre perfecțiune. E-un constructor sclipitor Aba Sebestyén. Planurile înălțate ambițios pe-atâtea niveluri nu-l intimidează, ci, din mâinile lui, ajung adevărate cetăți.
(foto: Sándor Bereczky)