Teatrul care va veni - Gânduri prilejuite de Concursul de proiecte de management la TNB, 2025

Trăim într-o lume în care răgazul și ascultarea au devenit acte de rezistență. În artă, în politică, în spațiul public - pulsația vieții se aude tot mai slab. Teatrul, poate mai mult decât oricare altă formă de viață, ne învață din nou cum să ne reglăm ritmul interior, să fim prezenți, să nu ne pierdem bătaia inimii comune. Nu e doar divertisment, ci un loc de reflecție, un laborator al comunității și al libertății.

Există momente când teatrul nu mai poate fi apărat prin cuvinte sau declarații, ci prin liniștea dintre ele - acea pauză creatoare care dă sens și viață frazei, gestului și cuvântului. Când simți că o lume întreagă s-a obișnuit să vorbească despre artă fără să o mai asculte, când instituțiile culturale s-au transformat în mecanisme birocratice, iar libertatea s-a îngustat până la dimensiunea unui dosar sau a unei formule administrative, apare nevoia de a proteja teatrul altfel. Și totuși, în fiecare sistem obosit există o vibrație latentă, un suflu care așteaptă să fie trezit. Poate că această vibrație este chiar teatrul care trebuie să vină.

La originile culturii europene, teatrul era un ritual al cetății: în Atena antică, cetățenii se adunau la teatru ca la un forum democratic, unde tragediile și comediile îi ajutau să-și exorcizeze temerile și să-și reafirme valorile comune. Cu toate acestea, astăzi am transformat teatrul public într-un câmp de testare administrativă, ca și cum sensul său s-ar afla într-o grilă de evaluare. În ultimii ani s-a vorbit mult despre concursuri, regulamente și comisii - dezbateri sterile care au dominat scena culturală. Dar un teatru viu nu e o instituție care trebuie doar măsurată; e o formă de viață care trebuie înțeleasă. Iar viața nu se exprimă doar în KPI și rapoarte, ci în felul în care oamenii își permit să se atingă, să asculte unii cu alții, să vibreze în același ritm. Instituțiile noastre se prezintă adesea ca bastioane, însă uită că sunt menite să fie organisme care respiră - să mențină un flux de energie și idei, nu un aparat de control și conformare.

Viziunea nu plutește în aer, nu este o fantasmă abstractă: ea se naște din misiunea unei instituții publice de cultură, așa cum o definesc legile și - mai presus de acestea - din pactul moral european. Acces, diversitate, educație, etică, responsabilitate - acestea sunt principii înscrise atât în documentele noastre de politici culturale, cât și în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene. Nu sunt doar cuvinte frumoase, ci obligații reale. Să împlinim aceste obligații cu convingere și pasiune este primul pas spre adevărata reformă.

Într-un sistem care încă respiră greu sub povara birocrației, proiectele de management au devenit adesea exerciții de supraviețuire administrativă. Din teamă sau oboseală, multe instituții reproduc aceeași formulă, aceleași pagini, aceleași promisiuni. Dosare care circulă de la un teatru la altul, cu nume schimbate și paragrafe identice, ca și cum arta s-ar putea copia la indigo. Un exemplu grăitor: în 2021, directorul Teatrului Muzical din Galați a recunoscut că și-a bazat proiectul de management pe caietul standard de obiective furnizat de minister, pe care l-a folosit aproape ad litteram - luând obiectivele cu copy-paste, fără să le adapteze contextului. El a explicat ulterior că astfel de pasaje se regăsesc în proiectele tuturor directorilor, fiind predate la cursurile Ministerului Culturii. Această uniformizare nu e o vină individuală, ci consecința unui sistem care încurajează conformismul și descurajează gândirea vie. Când proiectele devin șabloane, instituțiile încetează să mai viseze. Când limbajul managerial nu mai are puls, nici scena nu mai are viață.

Asistăm, de fapt, la o veritabilă comedie a erorilor în limbaj. Ion Luca Caragiale - al cărui nume îl poartă Teatrul Național din București - ar zâmbi amar văzând cum, un secol mai târziu, cultura noastră încă se sufocă sub formule standard și limbaj de lemn. Am ajuns să evaluăm teatrul în tabele și procente, exact acea mentalitate pe care Caragiale o ironiza în scrierile sale. Formele există, dar fondul - emoția, ideea originală, curajul artistic - se evaporă treptat. În aceste condiții, concursul de management ar trebui să fie, prin urmare, un exercițiu moral, intelectual și artistic, nu doar un examen birocratic. Un asemenea concurs măsoară nu doar competențe administrative, ci și felul în care un om înțelege comunitatea care i se încredințează. Până la urmă, nu alegem doar un director, ci o direcție și o viziune.

Din păcate, evaluările actuale se fac adesea cu aceeași logică de copy-paste: rapoartele de evaluare sunt uneori reproduceri fidele ale propriului raport de activitate al managerului, iar comisiile includ deseori alți manageri din regiune, care ajung să se evalueze reciproc. Astfel, ciclul se închide: aceiași oameni notează aceleași proiecte, după aceeași grilă. Este un sistem care perpetuează uniformitatea și nu încurajează asumarea unor idei vii. Dacă vrem un teatru relevant, trebuie să recunoaștem că progresul nu poate fi obținut prin conformism, ci prin inovație, curaj și risc asumat.

Criza încrederii din teatrul românesc nu este una de talente - avem artiști excepționali -, ci una de ritm și sincronizare. Instituțiile noastre nu mai bat în același tempo cu societatea. Am construit clădiri impunătoare, dar am uitat de ce ne adunăm în ele. Interimatul, această stare între provizoriu și frică, a devenit simptomul unei țări care nu mai știe să decidă fără să se teamă. E o stare a sufletului instituțional și colectiv: teama de a lăsa inima să bată prea tare, ca să nu ridice praful istoriei. Această stare de provizorat nu e deloc abstractă - o trăim chiar acum. Teatrul Național din București, de pildă, se află de doi ani într-un provizorat prelungit, după ce mult-așteptatul concurs din 2022 pentru conducerea sa a fost anulat în pragul finalului. În locul unei viziuni proaspete și al unei conduceri legitime, instituția a rămas suspendată într-o incertitudine ce apasă asupra întregii comunități artistice. Interimatul prelungește indecizia: fără un mandat clar și asumat, orizontul de acțiune al oricărui manager rămâne îngust și șovăielnic. Un concurs autentic, dus la capăt cu transparență și corectitudine, ar oferi nu doar legitimitate celui ales, ci și stabilitate și un orizont de timp în care un proiect serios să poată prinde rădăcini. A conduce un teatru, azi, înseamnă tocmai a rupe acest cerc vicios al ezitării, a regăsi ritmul interior al unei comunități obosite și a-l readuce în circuitul social.

Pentru mine, Teatrul Național nu este o cetate, ci o rețea de energii și relații. Ar trebui să fie un organism permeabil, care simte pulsul întregii societăți - nu doar al centrului, ci și al periferiei; nu doar al majorității, ci și al vocilor mici, uitate, fragile. "Național" nu mai înseamnă unitate impusă, ci dialog deschis între diferențe. În Germania, în Franța, în Suedia, teatrele naționale au devenit adevărate laboratoare publice. La Comédie-Française, tradiția respiră prin inovație; la La Colline, dramaturgia contemporană e tratată ca un act de igienă democratică; la National Theatre din Londra, accesibilitatea și educația nu sunt povara obligației, ci forme de iubire civică. Noi abia învățăm că instituțiile nu trebuie apărate de oameni, ci deschise către ei.

Directivele culturale europene cer de ani buni acces, sustenabilitate, etică. A le adopta birocratic nu e suficient - trebuie transformate în practici artistice vii. Să vorbim, de pildă, despre cum teatrul poate fi un actor al tranziției ecologice: prin decoruri reciclate, transport nepoluant și energie regenerabilă pentru clădiri. Să vorbim despre etică nu doar ca termen abstract, ci ca practică zilnică ce exclude abuzul de putere și cultivă respectul reciproc. Să vorbim despre diversitate nu ca despre o obligație seacă, ci ca despre o resursă de creativitate și solidaritate.

A fi manager de teatru astăzi înseamnă a înțelege că arta nu mai poate exista fără o etică a relației. E nevoie de transparență, dar și de încredere. De rigoare, dar și de tandrețe. De control, dar și de abandon. Un teatru nu e un minister, ci un organism viu. Are nevoie de îngrijire, de ritmuri, de repaus și de riscuri. Iar cel care îl conduce trebuie să fie în același timp medic și poet, contabil și visător. Să cunoască bugetul, dar și rezistența psihică și fizică a actorilor; să știe legislația, dar și delicatețea unui text; să medieze, dar și să inspire.

Un consiliu artistic real nu e un decor de formă, ci un organ care respiră critic în interiorul instituției. Mi-l imaginez alcătuit din 5-7 membri, atât interni cât și colaboratori externi, cu mandate limitate și rotative, care să aibă un rol consultativ efectiv în alcătuirea repertoriului și în marile decizii artistice. Când mai multe conștiințe gândesc împreună, scade hazardul și crește libertatea. Împărțirea responsabilității nu slăbește decizia, ci o face mai inteligentă. Ne-am obișnuit cu figura directorului atotputernic, dar poate e vremea pentru alt model: un lider artistic care propune sensuri și un lider administrativ care apără resursele - amândoi răspunzând public, împreună. Împreună, nu singuri: aceasta e logica noului teatru european. Iar acest model nu e o utopie pe hârtie: în multe țări, teatrele au deja structuri de conducere colegiale sau consilii artistice care oferă un contrapunct critic deciziilor manageriale. Rezultatul? Hotărâri mai nuanțate și mai puțin vulnerabile la capriciile unui singur om.

La baza democrației europene stă teatrul însuși: în cetatea Atenei, participarea la reprezentațiile teatrale era considerată un act civic fundamental, un prilej de reflecție colectivă asupra valorilor comunității. Astăzi, într-o Europă care învață să conducă prin cooperare și dialog, teatrul public poate redeveni un laborator al democrației. Dincolo de structuri, însă, teatrul care trebuie să vină are nevoie de un alt tip de prezență. Nu doar regizori curajoși, ci oameni care nu se tem de vulnerabilitate. Nu doar spectacole strălucitoare, ci întâlniri autentice. Într-o lume saturată de imagine, teatrul rămâne ultimul loc unde mai putem exersa ascultarea - capacitatea de a fi cu adevărat receptivi la celălalt și de a sta împreună în actul interogării a ceea ce credem. De aceea, el trebuie protejat ca un ritual social viu, nu tratat ca o relicvă ori ca un monument în vitrină, ci practicat ca un exercițiu cotidian de luciditate. Orice instituție care nu-și mai pune problema sensului devine, în timp, o catedrală abandonată.

Educația nu este un proiect izolat, ci felul în care instituția se acordă cu orașul și cu viitorul său. În fiecare săptămână ar trebui să existe măcar un atelier în școli, un tur ghidat pentru adolescenți, o discuție cu publicul după spectacol. Să ducem scena acolo unde nu a ajuns niciodată. Odinioară, trupe ambulante străbăteau țara și caravane culturale duceau teatrul în sate și în cartiere mărginașe, creând punți neașteptate către oameni care altfel nu ar fi avut acces la artă. Astăzi, un teatru public are datoria de a relua acest efort: să intre în școli, în comunități marginalizate, în spații unde publicul nu ajunge de obicei la teatru. Un teatru care nu educă încetează treptat să existe, pentru că nu mai are cui să-și transmită vibrația. Educația prin artă, prin cultură nu e un public secundar, ci însăși premiera de mâine. Prin educație, teatrul devine un "bun comun" care transformă participanții în cetățeni activi, nu doar în spectatori pasivi.

Accesibilitatea nu este un moft, ci o definiție a demnității culturale. Un teatru național devine cu adevărat național când își face sala accesibilă și inteligibilă pentru toți: prin supratitrare, interpretare în limbaj mimico-gestual, ghidaj audio pentru nevăzători, spații adaptate persoanelor cu dizabilități, prețuri prietenoase pentru categorii vulnerabile. La urma urmei, "public" în sintagma instituție publică înseamnă fiecare om care dorește să intre, nu doar un cerc privilegiat. Teatrul trebuie să vorbească, la propriu și la figurat, pe limba fiecăruia dintre cei care-i trec pragul.

Spațiul digital nu e o vitrină, ci o extensie a scenei. O arhivă deschisă a spectacolelor, filmări de calitate, întâlniri online cu echipele de creație, dialoguri transmise live - toate acestea pot conecta teatrul cu oameni care nu se află fizic în sală. Experiența recentă a pandemiei ne-a demonstrat cât de important a devenit mediul digital: când ușile s-au închis, internetul a ținut aprinsă flacăra comunității teatrale. Nimic nu poate înlocui fiorul prezenței live, însă tehnologia poate completa această experiență și o poate duce mai departe. Datele ne pot arăta nu doar câți au venit, ci și de ce se întorc spectatorii - indicii valoroase despre cum rezonăm cu publicul. Și aici intervine responsabilitatea: un teatru mare are obligația să-și valorifice și să-și digitalizeze patrimoniul, să-l facă accesibil oricui, să-l folosească în scopuri pedagogice și comunitare. Cultura există pentru a fi împărtășită, nu păstrată sub cheie.

Sustenabilitatea e un gest de respect față de viitor. În Europa, marile instituții artistice experimentează deja soluții verzi: decoruri refolosibile, turnee cu amprentă de carbon redusă, clădiri eficiente energetic. Teatrele noastre trebuie să se alinieze acestei etici: lumina reflectoarelor să fie dublată de lumina solară de pe acoperiș, iar magia spectacolului să nu lase în urmă deșeuri inutile. Dar "sustenabilitate" înseamnă și sustenabilitate culturală. "Național" ar trebui să însemne că lumina culturală circulă. Asta implică un circuit anual al celor mai bune spectacole din țară, astfel încât tezaurul artistic să ajungă și la publicul din afara capitalei. Înseamnă rezidențe pentru autori și artiști din diverse zone, co-producții care trec granița, festivaluri tematice și schimburi reale de experiență cu scene internaționale. Un Teatru Național nu aparține doar unui oraș, ci întregii națiuni - iar legătura constantă cu celelalte comunități, precum și deschiderea către lume, sunt esențiale pentru a clădi încredere. Nu exportăm doar titluri de spectacol, ci și încredere în creativitatea și integritatea noastră.

La nivel global, lumea artistică și-a confruntat recent propriii demoni: scandalurile de hărțuire și abuz - de la Hollywood până la mari teatre europene - au demonstrat că niciun domeniu nu e imun. Nici teatrul românesc nu este ferit de astfel de pericole. Libertatea artistică nu scuză abuzul. E nevoie de un cod de conduită clar și de mecanisme sigure prin care oricine să poată semnala abaterile, fără teama de represalii. Cei care conduc instituțiile culturale trebuie formați continuu în spiritul unui leadership etic și empatic. Respectul este aerul artei - fără respect, creația se asfixiază. Fiecare instituție publică de cultură ar trebui să-și asume, implicit și explicit, un veritabil contract de încredere cu publicul: nu o declarație pompoasă, ci o promisiune verificabilă în fapte de zi cu zi. O instituție care își cunoaște și își recunoaște vulnerabilitatea va ști să se repare când greșește și să crească mereu, împreună cu cei pe care îi servește.

În fond, publicul nu are nevoie de o multitudine de angajamente, ci de unul singur: ca teatrul să rămână mereu demn de lumina pe care o poartă.

Teatrul public românesc are nevoie de educație, de acces, de etică și de curaj. Dar, mai presus de toate, are nevoie de poezie. Nu poezie în text, ci poezie în gestul de a construi sens împreună. Când un teatru invită copii din școli fără resurse la spectacole, când montează texte noi ce vorbesc despre prezent, când deschide porțile pentru minorități sau pentru oameni care nu au mai fost vreodată într-o sală de teatru, el devine mai mult decât o instituție - devine o formă de vibrație socială, o inimă care bate la unison cu comunitatea.

În teatrul european de astăzi se simte o tensiune: pe de o parte, tentația de a transforma arta într-un produs de consum - cu spectacole concepute ca mărfuri de piață și instituții conduse ca niște corporații -, iar pe de alta, nevoia de a păstra teatrul ca spațiu al umanului și al autenticității. Poate că unele teatre occidentale, cu toată strălucirea lor, pierd din vulnerabilitate, devenind prea branduite și calculate. Iar teatrele din estul Europei, cu resursele lor mai modeste, au reușit să păstreze un anumit adevăr necosmetizat, o etică a apropierii care se trăiește, nu se declamă. De aici poate porni un dialog fertil: avem de învățat unii de la alții. Europa culturală nu se mai definește astăzi prin simple estetici naționale, ci prin felul în care fiecare cultură reușește să creeze spații pentru vulnerabilitate și întâlnire autentică. Arta nu mai este doar expresie, ci și responsabilitate. De aceea, un teatru care se gândește pe sine ca parte din rețeaua europeană trebuie să-și asume și un rol civic - de educație, de reconciliere, de exemplu etic. Dincolo de granițe, cu toții ne confruntăm cu aceleași întrebări: Cum păstrăm umanul într-o lume accelerată? Cum rămânem autentici într-un sistem obosit de propriul limbaj? Cum transformăm administrația într-un act de grijă, nu de control?

Sper că teatrul care va veni nu va fi construit pe ruinele celui vechi, ci în straturile lui invizibile - în felul în care un actor mai în vârstă își salută colegul mai tânăr în culise, în felul în care un director ascultă cu răbdare temerile echipei sale, în felul în care un spectator iese din sală mai viu decât a intrat. Reforma reală nu se face doar prin ordine de ministru, ci prin gesturi cotidiene de luciditate și empatie, prin mici revoluții ale normalității.

Într-o zi, poate că nu vom mai avea nevoie de cuvântul "național" pentru a defini un teatru. Poate că teatrul însuși va reveni o formă de cetățenie. Până atunci, tot ce putem face este să fim mai conștienți, mai acordați unii cu alții, mai prezenți împreună. Fiindcă teatrul nu este despre lume, ci despre felul în care lumea își amintește să trăiască.

Și poate că adevărata întrebare nu este cine conduce teatrul național, ci dacă mai avem curajul - ca societate - să auzim din nou adevărul care pulsează în adâncurile noastre, neauzit. Teatrul nu cere altceva decât lumina pe care o merită. Restul e administrație.