Cumva, acest film, poate crea în inimile privitorilor ceva spectaculos: dorința de a ști mai mult despre un om care nu doar și-a confruntat, la timp, tatăl, plecând de lângă ei, ci a și încercat, toată viața, să-i fie aproape. Prin fiecare dintre cele 10 repetiții pentru un concert, prin fiecare vorbă spusă (poate critic și apăsat) oamenilor cu care lucra, prin fiecare mișcare de dirijor și prin fiecare notă a compozițiilor sale, maestrul Sergiu Celibidache a fost din ce în ce mai aproape de tatăl său. Filmul reușește să transmită acest fapt arcuit între cele două momente în care Sergiu primește, la multe decenii distanță, cravata galbenă. O dată ca premisă a visului tatălui, a doua oară ca împlinire a visului său.
Am simțit, însă, că filmului nu i-au servit câteva aspecte.
În primul rând, orizontalitatea care a făcut să nu zăbovim prea mult în profunzimea multor momente. James Olivier, unul dintre scenariștii peliculei, spunea într-un interviu acordat în seara premierei filmului, că nu a dorit ca scenariul să fie doar o simplă înșiruire de întâmplări din viața maestrului Celibidache, ci a dorit să ofere o coerență istoriei de viață a maestrului. Au fost scene, în film, care nu au ajutat acestui obiectiv, garantând prin bifare, certitudinea că au fost menționate, dar prea puțin sau aproape deloc oferind sentimentul că au fost suficient explorate emoțional (de exemplu, scena bombardamentului, a întâlnirii din grădina japoneză, a ploii sud-americane, a "pantalonilor-jos", a Paștelui-împreună cu micuțul Sergio). Au salvat dimensiunea profundă două motive: cel al cravatei galbene ca punte între început și final și cel al universului viu de sub piatră, prin punctarea momentelor cheie în care se primea un răspuns de la viață.
În al doilea rând, vibrația poveștii am simțit-o ca venind dinspre exterior și nu din interiorul personajelor. Am avut sentimentul ciudat că producătorii au fost mai prezenți decât regizorul și actorii. Ritmul a fost prea lent, prea puțin intens, așa cum, în toate interviurile îl regăsim pe maestrul Celibidache a fi fost. Deși investiți în rol, dornici de a oferi, prin prestația lor, tribut maestrului, atât Ben Schnetzer cât și John Malkovich, care l-au interpretat, la vârste diferite, au avut prestații corecte, dar cărora li s-a pus frână. E ca și cum, regizorul filmului (Serge Ioan Celebidachi), a trăit o stare de jenă, de frică, de tulburare, de a-și întâlni, și în felul acesta, tatăl. Nu a părut să îndrăznească. E posibil să nu fi crezut că poate să-l exprime cu totul, să-i aducă omagiul în mod plenar, și din acest motiv, poate, a aglomerat scenariul cu momente explorate insuficient, regizate cu sfială, dintr-un loc din care, aparent, nu a reușit să depășească presiunea numelui de care, se pare, că nu s-a putut detașa. E de înțeles. Și interpretarea ușor hollywoodiană a Ioanei Celibidache, la ambele vârste (Kate Phillips, Miranda Richardson), poate indica o privire idealizată a mamei.
Și, deși nu scriu acest comentariu fără dubiu, tind să cred că așa a fost, pentru că rolurile lui Demostene Celibidache (Sean Bean), ale copilului (Andrei Isărescu) și adolescentului Sergiu (Ewan Horrocks), ale Ortanciei (Tamzin Merchant) și Soniei (Olivia Popică) au respirat mai mult și au putut avea o viață a lor în interpretare. Nu am simțit că a existat un bias generat de impactul direct, personal, trăit, de către fiu asupra indicațiilor regizorului. Nu știu ce să spun despre personajul Miki (Charlie Rowe). Mă întreb dacă nu înseamnă și asta ceva, legat de identitate. Poate că fiul care a purtat prea greu pentru el și pentru oricine, de fapt, numele tatălui și numele mamei, se numește, de fapt, așa cum s-a numit întotdeauna, Miki.
S-a tot insistat în seara premierei (1 noiembrie 2025) și cu alte ocazii, că acesta este un film pentru români, făcut în România, din fonduri în întregime românești. Deși sunt printre acestea fapte de necontestat sunt, în același timp, tușe îngroșate ce indică spre un posibil complex cultural al provincialului căruia, parcă, nu îi vine să creadă că acesta este, totuși, un film internațional, filmat în România, pentru publicul lumii. Aș oferi un premiu pentru imagine, pentru selectarea locațiilor și pentru coloana sonoră.
Filmul este despre călătorii și lumi diverse. Și este despre întâlniri providențiale, despre visurile oamenilor și speranțele unor vremuri, unele greu de parcurs și de înțeles. Le mulțumesc tuturor celor care au crezut și au contribuit la această idee. Din prima zi de filmare, până la organizarea galei dedicate premierei. Mi-a plăcut mult accentul covorului galben, ca ieșire din peisajul obișnuit. Mulțumesc, de asemenea, că au integrat, chiar și dacă doar la final, câteva momente din realitatea concertelor. Căci multe (poate toate) stările care au cuprins realizarea acestui film, au stat sub egida spiritului acestui om genial, special, sensibil, intens care, fără să știe, fără să tragă vreun cadru și fără să fie menționat în distribuție, a jucat magistral rolul principal într-un film obligatoriu: maestrul Sergiu Celibidache.