Este un film care a avut și plusuri și minusuri, un film creat pe mai multe planuri, el ca băiat, el ca un adolescent și el la vârsta bătrâneții. Saltul la perioada în care era în vârstă pentru mine nu a funcționat prea bine, mă scotea mult din firul narativ al filmului. Firul poveștii era dat de viața lui Sergiu care pleacă din țară și își creează o carieră în străinătate. Perioada aceea a fost de fapt miezul vieții lui, momentul când el și-a dat seama că trebuie cel puțin o vreme să-și părăsească adevărata pasiune, cea de a compune, și să se concentreze mai mult pe dirijat, un lucru care îi venea natural. După părerea mea putea sa fie un pic mai dezvoltată perioada când a intrat la Conservatorul din Berlin și cum a fost primit ca dirijor la Orchestra Americană.
Filmul propune și un mesaj, anume motto-ul după care el s-a ghidat toată cariera și, mai important, toată viața: "Never settle for less than perfection". În film vedem cum acest motto i-a creat cariera, dar i-a săpat și mormântul, l-a distrus.
E un film creat pe conexiunile dintre copilăria sa, viața de adult și bătrânețea sa. Legăturile cu familia sa au fost unele destul de complicate, tatăl său nu i-a acceptat niciodată cariera de compozitor. Însă încheierea filmului este una extrem de emoționantă... La întoarcerea în România, la o vârstă înaintată, află că tatăl său a murit și i-a lăsat un cadou. Vedem varianta de Sergiu în vârstă când deschide cadoul și este un album unde tatăl său a lipit pe fiecare pagină câte un articol despre cariera lui Sergiu. Și observăm că, chiar dacă nu părea că îl acceptă, el de fapt și-a iubit fiul foarte tare. Așa că Sergiu în vârstă merge după fiul său și încheie un conflict apărut cu acesta. Îi spune că îl va susține orice alegere va face el și că va fi alături de el.
Lucrul pe care m-a făcut să-l înțeleg acest film a fost acela că un perfecționist precum era Sergiu, din dorința de a face totul PERFECT, și-a distrus viața, a început să impună reguli extrem de stricte și a devenit chiar agresiv. Ne putem da seama că el trăia prin muzică, el așa se simțea pe sine cu adevărat, se conecta extrem de ușor la tot ce era muzical. Simțea muzica profund.
Mi-a plăcut cum Sergiu a reușit întotdeauna să se conecteze cu natura, la orice vârstă era, putea să meargă să ridice o piatră și să se uite la micile furnici care se mișcau sub ea. Mi-a plăcut cum filmul a accentuat ce înseamnă pauzele, fie că sunt în muzică, viață sau natură.
El a avut o convingere extrem de strictă, venită tot din simțul său de perfecțiune, aceea că muzica se poate asculta doar live, că pe CD sau orice alt device va suna incorect, că nu poate fi trăită în întregimea ei decât în sală. Acesta regulă i-a făcut muzica mai elitistă, a restrâns publicul (din acea vreme, dar și cel ulterior) care a putut să-i asculte muzica. Primele CD care au apărut au fost după moartea lui, publicate de către fiul său și fiecare având nota că: "Acesta nu este muzica tatălui meu. Este doar o amintire sau un document al unui concert."
Cravata galbenă este făcut în engleză, deși cu acțiune desfășurată în România și cu personaje de origine română. Cred că a fost o alegere menită a-i da o accesibilitate mai mare și a putea atrage o varietate mai mare de actori. Castingul a fost după părerea mea unul foarte potrivit, în film fiind prezenți și actori faimoși din industria filmului, aleși astfel încât să fie pe măsura personajului portretizat.
Eu am fost la acest film la mult timp după lansare, la mult timp după ce a trecut entuziasmul față de el - am fost cu colegii mei într-o sală aproape goală - dar am reușit să ne bucurăm de un film care chiar a fost peste așteptările mele.