În urma unor discuții purtate pe Facebook cu diferiți cititori ai primului meu articol, am decis să explic mai pe larg de ce nu am fost entuziasmat, ca alții, de filmul despre Celibidache. De fapt, hai să explic raportul dintre așteptări și ceea ce mi s-a livrat.
Am spus că e un film frumos, făcut de un fiu care a ales să se mântuiască în fața noastră prin el. Nimic rău în asta. Bravo lui. Orice formă de mântuire e bună. Mă înclin cu respect în fața enormei iubiri pe care Serge i-a arătat-o tatălui său. Astea fiind zise, m-am mântuit și eu un pic de răutate.
Doar că filmul a ales calea simplă. A trecut prin întâmplări și personaje ca prin niște jaloane obligatorii. A fost un fel de slalom special: s-au bifat momente ale vieții și s-au conturat începuturi de povești. Da, în două ore nu poți mai mult - elimini, selectezi, atingi bornele esențiale. Dar unde e ACEL Celibidache? Filozoful, estetul, dirijorul care schimbă orchestre și destine?
Un film e un act artistic. Arta nu e decor și nici supă călduță. Consumul unei opere presupune o desprindere de sol, o reacție sinceră, viscerală. Arta nu înseamnă frumusețe - iar cine caută doar emoții pozitive riscă să rateze invitația.
Muzica clasică nu e un balet de zâne roz printre sclipiri de chihlimbar. E chintesența trăirilor ascunse în noi. Dacă știi să o asculți, ea te duce fie în nesfârșitul univers al emoțiilor, fie în propriul tău interior - cel mai greu de atins. Iar dirijorul e ghidul. El trebuie să ducă muzica nu spre frumos, ci spre adevăr: trăire sinceră, apăsătoare și, în cele din urmă, eliberatoare. El înțelege parcursul emoțional al lucrării și îl sublimează în gesturi, devenind deținătorul adevărului, iar muzicienii - mesagerii.
Sergiu Celibidache exact asta căuta: adevărul ascuns printre note. Explicațiile, gestica, privirea lui nășteau sunetul care dezvelea adevărul. Pentru că adevărul era în el și știa să-l transmită.
Asta e muzica clasică: adevărul asumat, prioritatea trăirii sincere.
Eh... filmul a ales exact partea cealaltă. A devenit o docu-dramă impecabil filmată, cu actori buni și decoruri splendide, o producție de clasă - dar fără să ne ducă în magia lui Celibidache. Ne vorbește despre el, fără să ne lase să-l trăim.
Un film despre un asemenea artist are însă o responsabilitate mai mare decât aceea de a povesti viața lui. Ar trebui să îndrăznească să eleveze lumea, să ducă spectatorii într-o zonă în care întrebările sunt mai importante decât certitudinile. Un film despre Celibidache nu poate fi doar biografie ilustrată - e, prin temă, o invitație la gândire și la filosofia trăirii artistice.
Un astfel de film trebuie să aibă curajul să discute filozofie cu oricine intră în sală și să creadă că spectatorii pot duce întâlnirea cu sensul. Pentru că Celibidache nu a fost doar un mare dirijor - a fost o experiență interioară. Un film despre el ar trebui să fie o excursie într-un alt plan al conștiinței.
Iar aici, cred eu, filmul nu a avut curajul necesar. Nu a avut curajul să creadă în spectatorii lui. A ales să rămână la primul strat al cunoașterii despre Celibidache - frumoasă, emoțională, sigură - dar fără riscul adevărului. Un film care ne spune cine a fost, dar nu ne lasă să pășim, nici măcar pentru o clipă, în universul lui.
Și poate tocmai acolo era adevărata lui menire artistică.
PS. Fotografia de mai jos e făcută de tata. El a avut bucuria să-i filmeze lui Sergiu Celibidache toate repetițiile și concertele cu Filarmonica, atunci când a venit în România, în 1979. După ultimul concert, cel în care s-a cântat Rapsodia 1 de Enescu, în foaier s-a oferit o cină de onoare. Fotografia îl arată pe Celi coborând în triumf printre muzicienii entuziaști.
