Doar că, preocupat să fie frumos, filmul nu intră în nicio profunzime. Personajul Sergiu Celibidache, cel real, era un filozof al artei, un om cu o gândire magică a universului sonor. Și toate astea se puteau observa în privirea lui faimoasă, care putea deschide suflete sau putea să le înghețe. Era riguros în repetiții, era extrem de inventiv în a explica ce vrea de la orchestră, ținea totul sub control, nu-și permitea niciodată să fie luat de val, chiar și când gestica lui era foarte amplă.
El fascina instrumentiștii pe loc. Era temut pentru duritatea remarcilor din repetiții, dar și pentru enorma lui capacitate de a crea sonorități, de a modela sunetul orchestrei doar din privire și gestică, de a face dintr-un concert simfonic, o experiență dincolo de timp. Apoi era un interlocutor dificil, pentru că nimeni nu se putea ridica la nivelul lui de cunoaștere, și nici la filozofiile sale legate de muzică. Era un poliglot autentic, vorbind 5-6 limbi ca un nativ, gândind instantaneu în ele în timp ce le folosea.
Aș fi vrut să văd astea în film. Mi se par mult mai revelatoare pentru personajul Sergiu. Mi-ar fi plăcut o scenă prin care el să explice ce dorește de la orchestră, așa cum știa să facă mai bine ca oricine. Mi-ar fi plăcut o scenă în care să-și afirme clar, în frazele sale spuse aproape pe negândite, crezul lui artistic și însemnătatea muzicii. Fiind în interiorul meseriei, aveam cu totul alte așteptări de la film.
Dar în filmul cel frumos, nu s-a văzut nimic din toate astea. S-a insistat pe ideea că ura imprimările, deși, să fim sinceri, sunt destule imprimări cu el din tinerețe, dar și din arhivele radiofonice, așa că nu am înțeles de ce s-a insistat atât pe asta în film. Nu am mai înțeles evoluția personajului, din tânărul sfios și dulce-naiv, în zeul autoritar care a devenit. Un arc de personaj fracturat, care ne privează de transformarea lui interioară.
De fapt, mi s-a părut că filmul ne conduce prin mai multe povești de familie, povestite cu o imensă dragoste de un fiu care se mântuiește în fața noastră.
Chiar și așa. E un film frumos, jucat foarte bine, filmat exemplar, coerent, cu multă muzică, cu multă bucurie de meloman, cu rafinament, dar cu dorința mult prea clară de a fi un film frumos, adică exact ceea ce Sergiu Celibidache ura: frumusețea de dragul frumuseții și în detrimentul Adevărului.
Privind filmul mai atent, rămâi cu senzația că este despre relația tată-fiu și nu o construcție a adevărului, cum i-ar fi plăcut protagonistului.
Citiți o revenire / completare a autorului cronicii pe marginea acestui film aici.