Ok, ok, ok... mi-a plăcut filmul, am remarcat că există un cumul de idei bunicele în el. Chiar mi-a plăcut, adică l-aș putea vedea iar, neobligată, nu spun că prima dată m-am dus obligată, mai degrabă reticentă. A fost ceva acolo, ceva între Whiplash (scena cu Sergiu pe jos, ghemuit de oboseală și consum psihic) și The Pianist (în moloz, fără apă, fără mâncare, aproape decapitat), care au fuzionat și... cam mi-a plăcut... am zis asta a treia oară, fir-ar...!
Asta nu înseamnă că dacă m-aș mai duce iar, aș fi la fel de indulgentă în comentariu. Dacă e s-o luăm și invers, mi-e greu să cred că românii se englezeau atât când pronunțau cuvântul "Securitate" sau că vorbeau 5 secunde în română și apoi o dădeau pe engleză... că ne-am luat cast străin, să dăm gata festivalurile alea care se emoționează la nume mari.
Una peste alta am aflat (parțial) povestea (romanțată / ficționalizată) a unui important dirijor. De Sergiu Celibidache mai auzisem în copilărie de la mama, că a fost un mare dirijor și că a venit în țară pe timpul regimului comunist să dirijeze la Ateneul din București. Doar că mintea mea de copil nu prea înțelegea cum un om cu nume de român ar putea veni pentru prima dată în România (așa înțelesesem eu atunci), așa că situația mi se părea oarecum paradoxală. Evident, habar n-aveam ce e ăla regim comunist; credeam pur și simplu că lumea era gri. La propriu: am văzut poze alb-negru din acele vremuri și i-am zis mamei: «E imposibil de înțeles cum voi ați putut trăi în așa mult gri... nu vedeați să mergeți pe stradă?» - ce să mai vorbesc de informații despre viața lui Celibidache... povești de la 6 ani.
Așa că am fost curioasă. Sergiu (așa cum îl vedem în film, din copilărie până la maturitate) întruchipează tiparul masculin ideal al artistului generator de originalitate: cineva care își cunoaște atât de profund meșteșugul încât poate să treacă dincolo de Soare pentru a-l realiza după propriile reguli... corodat de propria genialitate, și totuși... formidabil. Obsesia sa de a nu avea muzica înregistrată - acest "Cui al lui Pepelea" pentru marii deținători de case de discuri ai vremii (străini care aveau certitudinea, pe bună dreptate, că au de-a face cu cineva născut o dată la o mie de ani) - nu a fost de natură patologică. Acest "nu" absolut, fără drept de apel, reprezenta pentru Celibidache cel mai puternic semn de rezistență față de progresul tehnologic. Dar ce anume a declanșat această atitudine defensivă? Nu era un burghez învechit, tipicar, arogant sau autosuficient; felul în care muzica l-a modelat era firesc, autentic. El trăia muzica; aceasta era mereu cu el și el nu putea să accepte un canal de comunicare static: vibrația lui se transmitea prin instrumente prezente fizic, prin muzicieni în carne și oase. Cam ca la teatru, unde o înregistrare nu înseamnă prea mult, în comparație cu energia pe care o simți în sală, când ești parte din proces.
Fiul lui Celibidache, jucat nu de regizorul-fiu, ci de un actor, îi spunea tatălui (la un moment dat) în film următoarele: înregistrarea operei unui artist e singurul "bilet all-inclusive" care te lasă să intri în universul lui, să auzi ce a creat cineva care nu ți-a fost contemporan sau ți-a fost doar parțial. Mă repet puțin, dar obsesia tatălui de a refuza înregistrarea, pe care mulți o considerau o excentricitate, nu era un simplu moft; era felul lui de a arăta că muzica trăiește doar în momentul prezent, în întâlnire directă, în energia care se naște acolo, pe viu. Nicio înregistrare, oricât de fidelă, nu poate reda pulsul vieții, imperfecțiunile, tensiunea și respirația care fac ca un act artistic să fie cu adevărat viu și irepetabil. Respirația - iată cuvântul-cheie. Între zile și nopți, între a trudi și a te reface, acolo pulsează o respirație, marca subtilă că ești încă viu fizic, iar viața spiritului intră în joc. Respirația dintre începutul și sfârșitul unui recital - sau al unui spectacol de teatru - e poate printre puținele respirații ale sufletului pe care omul le poate cunoaște. Atunci se eliberează fericirea.
Să punem totuși cap la cap firul poveștii, din vremea când Sergiu era doar un copil de-o șchioapă, fascinat de ritmul patrulei militare, până la anii trăiți departe de țară, la bătrânețe. Primele sale amintiri sunt legate de Iași, unde a crescut în sânul unei familii respectabile. Sistemul de creștere era unul profund patriarhal: tatăl era cel care hotăra totul, fără să simtă nevoia de a cere părerea celorlalți membri ai casei. Așa era obiceiul vremii. Iar dacă el ocupa una dintre cele mai înalte funcții din oraș, atunci, firesc, în viziunea lui, Sergiu trebuia să ajungă prim-ministru, pentru a duce mai departe moștenirea familiei.
Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat. La momentul potrivit, când avea deja maturitatea necesară pentru a porni singur în lume, Sergiu a renunțat conștient la orice privilegiu oferit de statutul de fiu al unui asemenea părinte. A plecat la București ca să-și urmeze propriul vis. Fără bani, fără relații, fără o direcție limpede, dar cu o hotărâre pe care nimeni nu i-o putea clinti, a ales drumul greu. Știa că, oricât de nesigur ar fi, viitorul lui depindea tocmai de această ruptură, de curajul de a se desprinde și de a deveni cine era menit să fie, nu cine i se spusese să devină.
Un fel de homeless boem, tolănit pe o bancă din Cișmigiu, tânărul Celibidache este găsit de o femeie care vede în el mai mult decât vedea el însuși la momentul acela. Adică un băiat frumos... talentul urma să-l descopere mai târziu.
Ea îi oferă un acoperiș pentru câteva nopți și un mic spațiu unde putea să cânte, să repete, să strângă niște bani... o rampă de lansare improvizată, dar salvatoare. Între ei se înfiripă o poveste, nimic prea adânc, însă suficient cât să-i lege câtva timp. O afecțiune caldă, lejeră, fără pretenții, trăită intens și fără promisiuni.
De fapt, nu chiar fără promisiuni (își spun că se vor revedea). Dar niciodată nu o fac. Never again. Sergiu avea alt drum în față. Așa că într-o zi pleacă spre Germania, hotărât să-și urmeze visul mai departe, sub aripa unui mare profesor neamț... restul e istorie.
Dincolo de povestea sa de viață, pe lângă autenticitatea acestei obsesii, de înțeles pentru mine, nu e mare lucru de zis și analizat. E o poveste a unui om care se naște, crește, devine faimos, moare. O viață care are niște puncte culminante, destul de previzibile de altfel. Cam clișeu ici-colo, dar nu zic mai mult, că mă suna personal regizorul să mă dea în judecată pentru defăimare :).