Declan Donnellan, regizor britanic renumit pentru capacitatea de a "reactiva" textele clasice, alege aici să despodobească mitul lui Sofocle de orice solemnitate de muzeu. Oedip Rege nu e un spectacol despre zei, ci despre oameni; nu despre destin scris în stele, ci despre o orbire de zi cu zi, aceea a încrederii că știm cine suntem. Este, în fond, un exercițiu de luciditate colectivă.
Spațiul scenografic imaginat de Nick Ormerod refuză orice fast vizual. În locul palatelor antice, avem un loc auster, compus din câteva obiecte simple: un pat de spital, un podium cu microfon, o masă cu trei scaune. Acest minimalism funcționează ca un dispozitiv de amplificare a prezenței actorilor; fiecare gest devine semn, fiecare privire, un îndemn.
Declan Donnellan construiește spectacolul ca pe o mișcare între două tipuri de spațiu: cel al puterii și cel al vulnerabilității. În prima parte, Oedip e conducătorul sigur de sine, care vorbește cu fermitate în microfon, îmbrăcat modern, cu un aer aproape de politician contemporan. În a doua, el se dezbracă de haine, de gesturi, de siguranță. În fața noastră rămâne doar omul - gol, fragil, orbit de propria certitudine.
Claudiu Mihail face din această transformare un act de forță scenică. Nu joacă un Oedip distant, ci un om prins într-o rețea de întrebări și rușini. De la tonul autoritar din debut până la răsuflarea greoaie a celui care înțelege că el însuși e cauza dezastrului, traseul său are o coerență organică. El construiește o tensiune interioară aproape corporală, fără a apela la emfază. În el se citește epuizarea, dar și demnitatea unui om care are curajul de a se confrunta cu adevărul. Iar privirea lui - vai, privirea - a fost pentru mine sarea și piperul acestui spectacol.
Partenerul său de joc, Vlad Udrescu (Creon), este oglinda inversată: calmul, rațiunea, discursul bine controlat. Într-un univers scindat de panică și molimă, Creon pare inițial figura lucidă, vocea ordinii. Dar, pe măsură ce regele se prăbușește, Creon devine cel care moștenește acea orbire morală pe care, mai devreme, o condamnase. Astfel, echilibrul celor doi actori produce dinamica vitală a spectacolului - o tensiune care nu are nevoie de efecte, ci doar de priviri. Mi-a plăcut enorm chimia lor.
Apoi, Ramona Drăgulescu aduce o Iocastă de o finețe aproape dureroasă. Prezența ei nu e decorativă; este o respirație între tragedie și viață, între soție, mamă și femeia care înțelege mai devreme decât ceilalți grozăvia adevărului, dar alege tăcerea. În felul acesta, spectacolul nu e doar povestea unui bărbat care se orbește, ci și a unei femei care tace până la autodistrugere.
Donnellan folosește publicul ca parte din construcția dramatică. Actorii se amestecă printre spectatori, îi privesc direct, le strâng mâinile, îi bat pe umăr, le vorbesc. Corul antic devine comunitatea prezentă în sală; Teba suntem noi. Într-un astfel de context, fiecare spectator e forțat să-și asume o poziție morală: rămâne martor pasiv sau participă la tragedie? În această pendulare se află una dintre cheile montării. Teatrul nu e aici un obiect de contemplat, ci un act de co-participare. Această strategie regizorală, de a sparge convenția și de a implica privitorul, produce o tensiune unică. Unii se simt fascinați, alții poate incomodați, dar nimeni nu rămâne neatins. Este un tip de teatru care cere prezență activă, empatie și disponibilitate. Pentru Donnellan, publicul nu e consumator, ci martor responsabil. Mi-a plăcut enorm că am avut parte de libertate de mișcare, iar acest lucru mi-a permis să văd spectacolul din orice unghi mi-am dorit.
Muzica lui Cári Tibor a completat perfect acest climat. Sunetele au fost relativ discrete, dar neliniștitoare, un fel de vibrație subcutanată a scenei. Ele nu însoțesc acțiunea, ci o prefigurează, ca o voce interioară. În momentele de tăcere, se simte spaima; în cele de confruntare, muzica pare că e accentuarea propriei respirații.
Tema molimei care devastează Teba la începutul spectacolului a avut o rezonanță profund contemporană. Fără a face trimitere directă, spectacolul reactivează amintirea colectivă a unei lumi care a trăit - în perioada 2020-2022 - izolarea, frica și nevoia de a găsi vinovați. În fond, tragedia lui Sofocle e o alegorie a crizei morale: fiecare comunitate bolnavă caută o cauză externă, până când descoperă că boala e înăuntru. Regizorul aduce acest mesaj în prezent fără a-l explicita, ci doar lăsându-l să se infiltreze în gesturi, priviri, reacții.
Unul dintre cele mai puternice momente este cel al exilării lui Oedip. În locul clasicului final solemn, spectacolul propune o mișcare reală: actorul iese literalmente din sala, se pierde în întuneric, lăsând publicul să rămână singur cu tăcerea. Nu există aplauze imediate, ci o ezitare, acel moment de după, când spectatorii realizează că tragedia nu s-a încheiat, ci doar s-a mutat în ei.
Montarea se distinge printr-o coerență aproape matematică între regie, actorie și spațiu. Fiecare element este redus la esență, ca într-un laborator teatral unde se testează reacțiile umane la adevăr. Minimalismul scenografic nu e un exercițiu estetic, ci o formă de etică: nimic nu e în plus, nimic nu distrage. Astfel, privirea spectatorului e obligată să rămână concentrată pe esențial - omul, corpul, cuvântul.
În Oedip-ul lui Donnellan nu vedem un monolit al demnității, ci un individ fragil, care crede sincer că poate repara lumea. Căderea sa e cu atât mai dureroasă cu cât nu vine din aroganță, ci din inocență. În locul unei morale despre pedeapsa divină, spectacolul ne oferă o reflecție asupra autoamăgirii: cât din tragediile noastre sunt produse chiar de nevoia de a avea dreptate?
Prin această montare, Teatrul Național din Craiova continuă tradiția sa de a lucra cu mari creatori internaționali, dar, mai ales, confirmă maturitatea unei generații de actori capabili să poarte un limbaj teatral universal. Claudiu Mihail și Vlad Udrescu sunt exemple de forță și precizie scenică: fiecare gest al lor are o intenție, fiecare privire are greutate înzecită.
Oedip Rege pune întrebări incomode. Cine suntem atunci când ne pierdem controlul? Cât de dispuși suntem să recunoaștem că am greșit? Ce se întâmplă când adevărul iese la iveală, dar nimeni nu e pregătit să-l primească?
Răspunsul se află în privirea ultimă a lui Oedip către public - un gest simplu, fără cuvinte. În acel moment, tragedia antică devine contemporană. Nu mai există mit, ci doar un om care înțelege, prea târziu, că totul i s-a întâmplat pentru că a crezut prea mult în propriul discernământ.
Aceasta este, poate, esența propunerii lui Declan Donnellan: teatrul ca oglindă a lucidității. Oedip Rege nu e o lecție despre soartă, ci o experiență despre responsabilitate. În lumea de azi, unde adevărul e adesea negociabil, spectacolul reamintește un fapt simplu și teribil: nu putem scăpa de consecințele propriilor acțiuni, oricât am încerca să mutăm vina în afară.
La final, primele aplauze au fost reținute, aproape timide. Poate pentru că publicul a simțit că nu a asistat doar la o poveste, ci la o confesiune colectivă. Oedip nu e doar eroul tragic al Tebei, ci chipul fiecăruia dintre noi atunci când realitatea ne forțează să ne recunoaștem greșelile.
(foto: Albert Dobrin & Cristian Floriganță)