SpectActor / decembrie 2022
Oedip Rege

Mai întâi a fost afișul. Uriaș, pe balconul teatrului. Primul impact a fost al ochilor protagonistului, Claudiu Mihail. Privindu-te direct în ochi. Simți dintr-o dată franchețea unei exprimări. Practic, un semn generic pentru deplina disponibilitate a eroului pentru adevăr - transparență - vizibilitate totală. De altfel, după premieră, l-am întrebat pe actor cum se simte, în ultima parte a spectacolului, gol, în condițiile proximității publicului. "Așa mă simt din prima clipă".

 Mult mai târziu descopăr că masca pentru pandemie, de pe afiș, are patru cute ce amintesc de roza vânturilor. Universalitatea acestui demers teatral. Altfel, în ziua apariției afișului, accept și perspectiva unei critici vizând coroana de voievod, ilustrarea didactică a unei translații prin epoci (și spații), căci se vede și costumul negru, cămașa albă cu cravată. Putând face comparații cu puterea de sugestie a altor afișe pentru propunerile contemporane ale acestui text. Într-un fel, așa a fost să se alcătuiască mărturia despre acest spectacol: prin raportarea la diversitatea de perspective. Stimulată, poate, mai mult ca oricând, de propunerea regizorală de a aduce publicul în contact direct, în sensul propriu al cuvântului, cu actorii.

Gabi Lupu, cu verbul său strălucit de critic teatral ubicuu, s-a dus la regizor cu o țintă limpede (din fermecătoarea ei relatare am preluat exclusiv dialogul):
"- Chiar așa, mister Donellan, credeți în destin?
- Dear, I don't."
Și a continuat: "Eu știu că destinul meu este să mor. Nu sunt de acord cu asta, numai că nu pot face nimic să schimb acest final inevitabil. Dar între nașterea pe care nu am cerut-o și moartea pe care nu mi-o doresc îmi exersez în fiecare clipă liberul arbitru.
Eu nu cred în destin, dar partenerul meu de o viață, da. Nick, ia vino încoace! Spune-i acestei doamne drăguțe dacă tu crezi în soartă. Crezi în soartă, Nick?"
"- Da, eu cred în destin. Chiar foarte tare!
- Ei, vezi, darling, eu nu cred, el crede. Dar ce destin frumos avem împreună!"

Ei bine, din toată bogăția ideatică a piesei și înscenării, obsesivă este, pentru mine, tema destinului. Cred că există, dar, ca în mai toate cazurile ce nu pot fi măsurate, supuse rigorilor științelor exacte, într-o cu totul altă formă decât ne putem imagina, reducționist. Prezența tot mai frecventă, în reflecțiile omului contemporan, a geneticii, impune reevaluarea metaforei destinului. Chiar dacă se vorbește preponderent din punct de vedere biologic, legile descoperite, treptat, de geneticieni, dau de gândit și pentru comportamente, atitudini, condiționări. Adică toate care (de)scriu biografiile noastre.

Doctorul Adrian Restian, care s-a stins cu puțin înainte de premieră, a folosit o imagine sugestivă: "epigenetica poate fi şi mai bine asemănată cu un pianist care cântă la un pian ale cărui clape sunt reprezentate de genele pe care le-am moştenit de la părinții noștri. [...] Dar de multe ori destinul nostru depinde de modul în care pianistul epigenetic foloseşte acest pian genetic. Privit din afară, destinul nostru genetic poate părea implacabil. Privit din afară, pianistul epigenetic ar putea părea o persoană străină, care cântă la un pian moştenit şi nu ne-ar rămâne prea multe de făcut. Privit dinăuntru însă, pianistul epigenetic suntem, de fapt, noi înșine."

Oedip - traducătorii care au oferit textul jucat acum, Theodor și Constantin Georgescu, au amintit numele original, Oidipus, și o formă de compromis, Oidip, formă pe care a folosit-o Silviu Purcărete în montarea de la Sibiu, din 2014 - îmi pare, o dată mai mult tragic pentru că, deși cunoaște ce simfonie i-a fost scrisă, se arată a fi un pianist care caută să impună o interpretare care să excludă notele blestemate. Voința lui este trădată de hazard. Dacă putem numi așa cauza avansării imperturbabile a lucrurilor către muzica deja comandată.

Xenia Negrea a identificat (în cronica sa din săptămânalul de cultură Opt motive) un punct nodal în disperata întrebare a lui Oedip adresată celui care l-a cruțat când era prunc și l-a dat altuia. "De ce nu l-ai dat morții când era de dat, de ce nu te-ai încrezut în ce vezi și în ce auzi? De ce nu l-ai omorât? Acest DE CE a fost pentru mine, pentru simțurile mele, momentul de vârf al spectacolului, al jocului zeesc al lui Claudiu Mihail - Oedip. De ce ai crezut iîn hazard și nu în determinare? De ce te-ai lăsat pradă posibilului și nu certitudinii? Speranței și nu faptei?"

Mărturisirea pe care mi-a făcut-o Xenia, despre încercarea de receptare autentică, de a plonja cu totul în sfera spectacolului, despre cum s-a concentrat exclusiv pe Oedip dar a și urmărit reacții și a avut de controlat propriile amintiri resuscitate de postura "spectator ca la teatru".

Ei bine, de fiecare dată când am revăzut Oedip am căutat să urmăresc și reacțiile spectatorilor. Mă interesează totdeauna, dar acum a fost șansa ideală de a vedea. Fără, însă, de a putea cunoaște mai mult decât arată chipul, decât pot eu citi un chip.


Spectacolul se deschide cu preotul (conform conceptului, preot creștin ortodox - avem sfera Bizanțului) care ni se adresează "Cetățeni ai Tebei, apropiați-vă!". Ei bine, această replică, adăugată special spre a indica postura în care suntem acolo, îmi pare că nu este urmată până la capăt în semnificația ei. Îmi pare că publicul rămâne cantonat în ipostaza de "spectator" - e drept, unul privilegiat de proximitatea inedită - fără a intra în poveste și a-și juca rolul de cetățean. Cel mult, îl putem numi, cu îngăduință, drept cetățean pasiv.

Călin Ciobotari, notând plastic: "decorul suntem noi" - remarcă faptul că jocul actorilor "creează coridoare în mulțime, spații circulare, diagonale pe care circulă energiile." Aceste coridoare sunt prea puțin influențate de spectatori. Ei doar se retrag din calea unui personaj, rămânând doar un curios la un episod de stradă, fără să se implice. Or tebanii lui Sofocle erau cei care, cu jale, înălțau rugi către zeii vindecători. Practic ei erau aceia care impuneau acțiunea. Durerea tebanilor este factorul declanșator al întâmplărilor fatale.

 Prima scenă, tocmai menită să ilustreze acea jale, generată de molima fără leac, ar fi putut să mizeze taman pe ceea ce sugerează afișul, pandemia. Cel puțin în prima sa parte, aceasta a tulburat lumea, încât să impună căutarea disperată a soluției salvatoare. Cu orice preț. Dar publicul de la Oedip a și uitat de pandemie, se bucură de un spectacol altfel. Poate Declan Donellan și-a dorit și interacțiune, dar, pe de-o parte, spectatorii nu au vreun indiciu stimulator, pe de alta, nici noi nu avem obișnuința unor asemenea ipostaze. Da, personajele vin spre spectatori, în special Oedip, dar nu într-atât încât să țină seama de reacțiile lor, nu mai mult de-o privire, un gest față de un element inactiv. Regizorul aduce, în fapt, un tribut lui Sofocle, atâta vreme cât dramaturgul a fost numit de către Aristotel drept primul autor care a adus decor pe scenă.

Pentru această montare, a cărei scenografie este semnată Nick Ormerod, decorul este inedit prin deschiderea spre interiorul teatrului, într-un spațiu extins, segmentat în trei, cu două cortine metalice care intră în joc. Avem, astfel, sala studio, evacuată de gradene, ca punct de plecare. Spectatorii se distribuie, mereu la fel, doar pe marginea pereților negri, cu patina timpului, lăsând liber, de fiecare dată, întreaga podea pe care ochiul minții poate descifra traiectoriile atâtor personaje trecute pe acolo. Prima cortină metalică este cea care induce prima emoție. Ca dintr-o depărtare vine preotul zeului invocat de Sofocle, interpretat de Alex Calangiu. Chemarea lui are ecou în inimile celor prezenți și pașii tuturor dau sentimentul de împreună.

 Căderea cortinei, în spate, după ultimul spectator, ne plasează, brusc, în poveste. Pereții tot negri, din adâncul acestei fabrici de vise, nu impun claustrare pentru că tavanul e undeva foarte sus. Ascensiunea devine posibilă. Iar culoarea primăvăratecă a personajului spitalicesc (Ioana Andone, Irina Danciu, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru) atrage privirile. Cel care suferă (Petri Ștefănescu), exponentul victimelor molimei, este înconjurat de o armată ce instrumentează încercarea de salvare, pe când preotul oferă alinare și solicită ferm implicare pentru soluție.

 Este, totuși, aidoma unui reality show, când curioșii se pot învârti în jurul celor ce-și trăiesc viața, drama, povestea. Ca din zid apar Oedip și Iocasta. Abia atunci poți înțelege că actorii pe care-i vezi amestecați în public nu sunt veniți să-și vadă colegii, sunt chiar interpreți ai rolurilor de mesageri, de membri ai corului, corifeu... Iulia Colan, Raluca Păun, Ovidiu Cârstea, Angel Rababoc sunt exponenți ai tebanilor, mijlocitorii noștri. Într-un fel, ei și delimitează perimetrul spațiului cu povestea, jalonează trasee și înlesnesc fluxuri. Pot fi, uneori, asemeni agenților discreți care protejează demnitarii ieșiți la o baie de public, alteori asemeni celor care la un miting lansează replici - țintă pro sau contra discurs.

Amprenta politicului este puternică. Oedip, interpretat de Claudiu Mihail, este "președintele" în exercițiu, unul "jucător", care ține să fie activ între oameni și să valideze imaginea de conducător care se zbate să rezolve cele mai grave probleme. Costumul său este standard pentru politicianul de azi. Are o cravată roșie. Creon, interpretat de Vlad Udrescu, este liderul opoziției, este alternativa la guvernare. Un costum gri cu lucirea unor reflexe. Are o cravată albastră. Oedip merge întruna către oameni, privește în ochii fiecăruia, îl ia pe fiecare părtaș al propriei perspective, mizează pe o popularitate câștigată prin efort personal și întreținută prin mesaje care să dea încredere și satisfacție. Invariabil, când se adresează tebanilor, începe cu "Oameni buni!". Îl poți suspecta de populism, dar e greu să-i contești charisma și prezența implicată între tebani. Angajamentul său este credibil, în ciuda a numeroase formulări cu patos, retorice. Creon pare a fi oponentul politic mai sofisticat. Ambiguu, pe alocuri. Prima sa apariție impresionează prin silueta verticală, suplă chiar și înfășurată în balonzaidul cu falduri. Ochelarii par a sublinia indiciul dublului limbaj. Aparent își face datoria publică, în fapt dezvăluie treptat din agenda sa, balansând de la încredere la suspiciune. Uneori pare a fi activistul rebel, utopic, rupt de realitate. Avem și imaginea cu Creon ieșind din scenă pe scara metalică de pe un perete al teatrului, care duce la nivelul superior, de unde se manevrează instalația tehnică de anvergură.

Echilibrul dintre ei este asigurat de Iocasta, interpretată de Ramona Drăgulescu. Rochia roșie, asortată cu Oedip (roșu și negru), ținuta, părul strâns într-un coc elegant - un gând către Irene Papas-, dar, mai presus de toate, expresivitatea. Tonul cu care intervine, de fiecare dată cu măsura adecvată, cu cele mai înțelepte cuvinte. Este maturitatea care impune imaturității anacronic juvenile de care ajung să dea dovadă Oedip și Creon. Ramona Drăgulescu impune limpede necesitatea de a ne focaliza pe tragedia Iocastei. Întâmplarea face ca ea să mai aibă în repertoriu acest personaj, într-o montare adaptată, în anii unui master special în Marea Britanie. Acum face un rol clasic prin forța de inducție, un rol modern prin plasticitate naturalețe. Eleganța eroinei, ca un fel de subliniere a unui atribut al unei datorii ce ține de noblețea monarhică. O noblețe partajată când cortina metalică se ridică din nou, în urma noastră, pentru imaginea din Corint.

Părinți adoptivi ai lui Oedip, Polybos și Merope, sunt la rândul lor de o noblețe reconfirmată. Rafinamentul stilistic - doar sunt din Corint, din Doris -, este subliniat de Corina Druc și Bruno Noferi, în partituri fără cuvinte dar cu expresivități care captează toată atenția. Valsul, o compoziție Cári Tibor, este cu adevărat ecoul unei lumi apuse. În ceea ce mă privește, drama atinge apogeul în episodul confruntării lui Oedip cu păstorul și mesagerul din Corint. Acesta din urmă, interpretat de Nicolae Vicol, apare ca din neant. Hăul întunecat al sălii devine spațiul guvernat de necunoscut, de unde vin toate câte ne surprind. Intrarea lui nu este băgată în seamă, întrebarea lui, blajină, primește răspuns oarecare.

Treptat, tensiunea crește, mai ales în noi, care știm că se apropie clipa cea grea. Pentru ca intrarea păstorului, interpretat de Eugen Titu, să fie pur și simplu copleșitoare. El vine din adâncul culiselor, ca o nălucă înțepenită în colțul spre care toate privirile îngheață. Privirea lui este cutremurătoare. Este acolo durerea unui părinte, este sfâșierea unei conștiințe, este duioșia față de cruzimea unui ceas. Furtuna stârnită de Oedip, tot mai febril jucat, se închide într-un triunghi cu inocența voluntară a mesagerului - ochii copilăroși ai lui Nicolae Vicol - și cu mustrarea pe care i-o întoarce păstorul, vizavi de tragica denunțare a faptelor. Naiv la rându-mi, simt sfâșiere pentru că păstorul, în fața amenințării cu moartea dacă nu spune adevărul, alege viața proprie, cu prețul tragic plătit de Oedip. Suntem martorii atâtor alegeri tragice, încât te poți speria de propria slăbiciune.

Apogeul este urmat de retragerea prin spațiile de început. Pentru că viața merge mai departe. Viața, întruchipată de fetele lui Oedip și ale Iocastei. Creon, respectându-și promisiunea, le cuprinde cu brațele, de-o parte și de alta, ieșirea lor din scenă e ca un zbor lin ce continuă jocul inocent al fetițelor (Ioana și Romana Vicol). Tulburătoare este ieșirea lui Oedip. Gol precum omul în sine, însângerat din propria mutilare, îndurerat de moartea Iocastei, după un emoționant vals al lor - roșul rochiei se însoțește, acum, cu cel al sângelui -, sub un fascicol de lumină ce vine din înalturi, Oedip iese din cetate - urmând propriul blestem - și, mai mult, pare că iese din lume. Noi, spectatorii, avansăm, el, bâjbâind, cu disperarea întipărită pe chip, iese și din ultima încăpere - cea care a fost prima - dar iese direct afară, în lumina crudă a naturii. Trupul său se mai zărește un timp prin ferestre. Cortina metalică oprește privirea și reactivează legenda.

Cred că alegerea lui Claudiu Mihail, pentru rolul titular, este cheia acestei reușite. Pentru, revin, privirea lui. Chiar dacă, uneori, în redarea unor expresii de uimire ori dramatice, este precum clasica mască adânc forjată, transmite enorm sinceritatea ființei în căutarea unui adevăr. Maturizarea actorului - prin acest prim rol tragic de anvergură, venit după cel deosebit de complex al câinelui Matei din dramatizarea făcută de Radu Afrim nuvelei Hingherul, de Radu Tudoran - se topește în maturizarea personajului.


Am găsit că, exceptându-l pe Varga Balázs, care l-a jucat pe Oedip la 24 de ani, ceilalți interpreți (Emil Coșeru, Constantin Chiriac, Dobos Imre, Dimeny Levente) de după 1989 ai acestei figuri legendare au fost mai în vârsta decât Claudiu Mihail, care are, acum, 32 de ani.

Mă întorc la afiș, la ochii protagonistului. Pentru că ochii sunt sacrificați. De ce? Pentru că ei sunt asociați adevărului? Până nu vezi, nu crezi? Semne mai pot fi. Și acceptăm convenția din textul lui Sofocle. Iocasta ar fi prima care ar putea tresări la semnele de la picioare, care ar putea presimți ceea ce nimeni altcineva nu ar putea. Dar e nevoie de elementele convenției judiciare. Altfel, cum să crezi un proroc?

Tamara Popescu face un rol mare în Tiresias, alt punct forte al distribuției. Te poți gândi la transformarea de gen pe care o suferă personajul, dar aici apare dincolo de asta. E, poate, doar un anume atribut feminin al rostirii imprecației. O secvență tragi-comică este altercația Oedip - Tiresias. Plasarea prorocului în negura sălii ("fool on the hill"), vorbele aspre, rostite fără menajamente și, mai ales, înțepătoare ca urmare a experienței în fața atitudinii ireverențioase a oamenilor, traseul urmat către scenă și, apoi, ieșirea, cu însoțirea de către un personaj al corului, Raluca Păun, toate asigură o diagonală ca o axă de referință. I-am urmărit pașii, sprijinindu-se de bastonul alb și, la a patra, cred, revedere a spectacolului, am prins curaj să-i ofer un braț de sprijin pentru ultimii metri de scenă. Dincolo de ochelarii negri, ochii închiși ai prorocului, ochii care văd adevărul, au condus palma pentru gestul blând al celui care citește așa trăsăturile chipului.

M-a tulburat obsesia pentru adevăr a lui Oedip. "Adevărul vă va face liberi" presupune și un prag de trecut. Curajul nu-i la îndemână. Nădejdea e în gestul lui Tiresias, personajul care citește nemijlocit adâncul sufletului.

"Pianul genetic este moștenit. Dar pianistul epigenetic suntem de fapt noi înșine." Dirijorul?

(foto: Albert Dobrin)




De: Sofocle Regia: Declan Donnellan Cu: Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu, Vlad Udrescu, Tamara Popescu, Alex Calangiu, Nicolae Vicol, Iulia Colan, Angel Rababoc, Raluca Păun, Ovidiu Cârstea, Eugen Titu, Corina Druc, Bruno Noferi, Ioana Andone, Irina Danciu, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ștefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru, Ioana Vicol, Romana Vicol

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus