Nu credeam ca vreodată să înțeleg rostul tragediei. Ceea ce urmează a spus și regizorul spectacolului, Declan Donellan: tragedia e despre oameni, despre noi. Însă am preschimbat-o în dramă și am început să credem că este exagerată, am început să închidem ochii și să-i deschidem când răsare soarele, să ne luptăm cu soarta, să învățăm procedee de a o îndrepta. În loc de soartă, unii și-au luat crucea pe umeri, în brațe, la gât, cum au putut și au început să umble prin lume. Dar până la ei exista o soartă și era dată pentru totdeauna. Oricât te-ai fi străduit, niciodată stelele nu-și schimbau poziția pe cer. Singura tragedie, cea a nașterii se trăiește până la cap, se asumă. Nu o poți schimba, așa este încredințat Sofocle. Oedip nu are nicio șansă. Are o menire, să descopere adevărul, iar adevărul stă sub semnul nenorocului.
Mi-a părut întotdeauna rău de Oedip. E atât de nevinovat, încât Sofocle mi s-a părut un criminal. Singurul vinovat ar putea fi oracolul. Sofocle e un agnostic. Dacă oracolul nu s-ar fi pronunțat asupra sorții lui Oedip, Laios n-ar fi încercat să scape de el și, poate, nu s-ar fi întâmplat nimic. O soartă necunoscută ne atârnă deasupra capului ca o ghilotină. Tragedia este o necesitate de a trăi viața ca spectacol. Emoția tragediei a supraviețuit, mulți dintre spectatori și-au reținut cu greu lacrimile și de data asta. Pe fețele altora era întipărit un zâmbet, semn de prietenie pentru actori, semn al sensibilității, poate. Tragedia este o renaștere a tuturor celor care iau parte la ea, personajele se purifică prin moarte, prin pedeapsă, spectatorii prin participare, prin revoltă, prin comuniune.
În acest spectacol itinerant, spectatorii sunt corul antic, martori ai întâmplărilor, cei care vor duce mai departe povestea. Regizorul Declan Donellan și scenograful Nick Ormerod au creat un spațiu magic. O ocazie pentru Laurențiu Tudor, asistent de regie, Adelina Galiceanu și Petri Ștefănescu, asistenți de scenografie, de a li se alătura. Au transformat întreaga scenă a Naționalului, adică Sala I.D. Sârbu și Sala Amza Pellea în Teba, astfel încât spectacolul a devenit dinamic și natural, iar Oedip, ca un rege ce este, merge cu întregul alai dintr-un loc în altul. Corul tăcut îl urmează, poți fi împins sau poți fi îmbrățișat, ești acolo, pe scena lumii. Tablourile își schimbă decorul prin loc, spațiul deschis, negrul scenei și nimic altceva, un pat de spital, o masă din Corint, o scenă pe scenă și un microfon, iată agora. Și palatul, dincolo de noi, unde se petrec grozăviile. Noi nu avem acces acolo, ni se spune, de ce nu am crede? Textul are forță, cuvântul este întreg, cuvânt după cuvânt, cerc după cerc, se rostogolește în aer, pe podea, în creier. Forță genuină. Rostite rotund de către Oedip (Claudiu Mihail), se dezvăluie cu tot ceea ce ascund. De altfel, Oedip nu încearcă să se ascundă, problema lui e sinceritatea. E un rege fericit alături de Iocasta. În ciuda molimei, el este convins că soluția va veni. Un Tiresias feminin (Tamara Popescu) e gata de imprecații în orice clipă. Se fac trimiteri la mit, Tiresias fiind orbit de Atena (sau Hera), transformat în femeie, apoi din nou în bărbat, pare, așadar, a fi primul transsexual al lumii. Tamara Popescu își ridică toiagul asupra lui Oedip și prefigurează viitoarea cecitate a acestuia. Nu prea vrea să vorbească, dar vorbește și acuză un rege inocent în orgoliul lui. Și Creon (Vlad Udrescu), cumnatul-unchi, prieten și dușman în același timp, îl acuză. Vocea zeilor, prin oracol, devenea rapid înscrisă pe niște table ale legii inatacabile. Creon dovedește instabilitate, pleacă, se întoarce, deși nemulțumit, respectă poruncile.
Prima scenă a piesei ne înfățișează o pereche regală preocupată de soarta supușilor. E o familie calmă. Un Oedip tânăr, mișcându-se continuu, preocupat de idei. Aparent, om de acțiune, de fapt fugind de asaltul gândurilor. O intuiție pare a-l agita. Dar fața e deschisă, ochii luminoși, liniștea are o vagă presimțire. E peste tot, e regele tuturor. E în spital cu bolnavii, e afară cu supușii. Oedip comunică. Își comunică temerile. Își alungă temerile. Oracolul va aduce soluția. Surpriza nu se transformă brusc în stupoare. Ca orice reacție umană, durează o perioadă. Când i se citește viitorul, râde și se înfurie. Aruncă amenințări peste cel care a adus răul asupra Tebei. Să fie forța lor întoarsă spre matcă? Iocasta (Ramona Drăgulescu) are prestanță. Totuși, are cam dublul vârstei soțului-fiului ei. Ea este acceptată ca egală, la fel și Creon. Oedip e un rege democrat, un liberal în gândire. Iocasta este dragostea lui și egala lui. Între ei e un sentiment puternic, o legătură intensă, cu atât mai dureroasă când adevărul se dezvăluie. Când Iocasta își dă seama, încearcă să-l oprească, spunându-i că e suficient să sufere ea. Cunoașterea, luciditatea, pierderea naivității sunt praguri dureroase. Apar simboluri creștine. Atunci când mai există o mică speranță ca totul să rămână incert, când Oedip merge în palat, Iocasta se îndreaptă spre bolnavul care varsă sânge pe mâinile ei și se spală pe mâini. Oricât s-ar spăla pe mâini, este și ea vinovată, cum va fi și Pilat. Oedip provoacă soarta prin efortul de a descoperi adevărul, Iocasta prin încercarea de a-l ascunde, de a-l evita. Intenția crimei e pedepsită cu un supliciu pe toate planurile. Roșul sângelui și roșul rochiei, cravata roșie a lui Oedip sunt simbolurile vinei.
Cetățenii Tebei își pierd rapid umanitatea odată ce regele lor are o asemenea soartă. Devine imediat vinovat. Compasiune au doar cei doi păstori (Eugen Titu și Nicolae Vicol). Ei l-au salvat, ei îi rămân alături ca să îl apere de mulțime. Ultimele tablouri sunt de un dramatism extrem. După ce Claudiu Mihail trece de la orgoliul bonom al regelui care are încredere în zei și în el însuși, la spaima că ar putea fi el dublul propriei ființe (în loc de soț - fiu, în loc de legitimă apărare - paricid), la bucurie că, iată, zeii au milă, nu e el, la certitudinea, da, e chiar el, se dezbracă. E singurul gest normal. Goliciunea lui Oedip, atât de aproape de spectatori, are un impact emoțional șocant, dar logic. Nimic nu poate exprima mai bine vidul decât acest gest de revenire la starea adamică a cuiva care nu-l cunoștea pe Adam. Mesagerul (Iulia Colan), el însuși un purtător de cuvânt de un gen nesigur, șoptește toată grozăvia ca și când s-au întâmplat foarte multe fapte incontrolabile, greu de descris, dar și ele sunt parte a vieții. Valsul unui Oedip gol, orb și însângerat cu Iocasta, ce își pierde verticalitatea în brațele lui, rămânând un simplu corp inert, este o simplă luptă cu moartea, un dans singuratic în tragismul său, cu o iubită transformată în mamă. Ultimă răbufnire a complexului oedipian, redescoperit de Freud și devenit stâlp de rezistență al psihanalizei, de o frumusețe inumană, potențată de muzică. Muzica lui Cari Tibor, auzită de pe scenă, te învăluie, mai ales prin apropiere, dar și prin suavitate. Magia se inserează și prin urechi.
Spectacolul itinerant mai are un efect. Actorii apar brusc din spatele tău, te pot surprinde, sunt lângă tine oameni din Teba, oameni ca fiecare spectator (Angel Rababoc). Nici nu mai există vreo diferență între actori și noi, spectatorii. Un efect straniu de verosimilitate face din lumea antică una contemporană. Costumele au rolul lor, sunt simple, contemporane, câte un detaliu face diferența între rege și păstor (Eugen Titu), între regină și o tebană (Raluca Păun). Tinerii actori colaboratori își fac datoria în uniforme medicale, preoții au însemnele lor. Totul este simplu, nimic emfatic.
Când te aștepți ca tot chinul să se încheie, Oedip se desparte de fetele lui, alt moment plin de patetism. Gonit, pleacă, iar silueta lui se zărește afară, în dreptul geamurilor de a căror existență nu știai. Atunci, încet, se lasă cortina de tablă, de fapt cortinele și spectatorii-cor rămân să aplaude între lumi, izolați în propriile vieți despre care nici nu știu adevărul. Oare merită să-l caute? Cine l-ar mai condamna azi pe Oedip? Eu, nu.