Arta de a fi actor și spectator - Oedip rege la Festivalul Național de Teatru, 2022

Unul dintre cele mai așteptate spectacole din cadrul ediției 2022 a Festivalului Național de Teatru, desfășurat an de an la București (și translatat online în anii pandemiei), a fost Oedip Rege produs la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Încă de la premieră a născut diferite păreri, opinii și a stârnit curiozitatea, inclusiv prin modul de desfășurare: spectacolul este itinerant prin teatru, se stă în picioare, actorii joacă lângă tine, te ating, le simți emoția și trăirea. Spațiile TNB-ului s-au achitat cu brio de această îndatorire, iar spectatorii au avut ocazia să se afle chiar ei pe scenă în timpul unei reprezentații, lucru ce nu se întâmplă în fiecare zi. Întunericul sălii este un spațiu de protecție între public și lumea de pe scenă, fiind ușor observabilă foiala spectatorilor atunci când actorii interacționează cu publicul, sau când lumina din sală rămâne aprinsă în timpul vreunei reprezentații. Unii se simt mai comod să ia parte la convenție, alții mai anxioși, cert este însă că fiecare se raportează în mod diferit la lumea creată pe scenă. Dar ce se întâmplă însă, când tu și cu ceilalți sunteți personaje colective în spectacol, actorii joacă la câțiva centimetri de tine, te ating, ți se adresează direct, se uită în ochii tăi, și efectiv nu mai ai unde să mergi să te protejezi? Este o ieșire din zona de confort pentru că tu faci parte din acțiune, ești cetățean al Tebei. În debutul spectacolului, preotul se adresează direct publicului spunând: Cetățeni ai Tebei, apropiați-vă!. Din acel moment te-ai transpus în lumea cetății, faci parte din poporul care este martor la tragedia lui Oedip.

Iar dacă la început publicul ezită să se apropie, păstrând o oarecare distanță față de actori, simțind-se astfel anxietatea necunoscutului, odată ce spectacolul se desfășoară, această teamă dispare. Efectul? Spectatorii încep să se ducă ei într-un automatism colectiv către locul unde are loc acțiunea, să caute să fie cât mai aproape de actori, să observe detalii, să nu mai fie doar participanți pasivi. Acesta este meritul regizorul Declan Donnellan, care a reușit să aducă trupa de teatru de la Craiova la un alt nivel. Stilul său de regie este ceva nou pentru spațiul teatral românesc, realizând astfel o adaptare a operei lui Sofocle, ce se transformă cu fiecare reprezentație. De ce spun asta? Pentru că publicul este altul de fiecare dată, energia sa este diferită, iar modul în care acesta se comportă pe scenă, poate crește sau scădea spectacolul. Mai mult decât atât, spațiul cred că este cel care contează cel mai mult în cazul de față. Într-un fel se simte în teatrul de la Craiova, în alt fel pe holurile TNB și poate în alt fel într-un teatru vechi de câteva sute de ani. Chiar m-am întrebat cum ar arăta spectacolul jucat în ruinele unui teatru antic? În aer liber cu o lună plină pe cer? Cred că efectul ar fi unul magic la propriu, atât pentru actori cât și pentru public.
 

Tragedia lui Sofocle este cunoscută, așadar nu mai reiau aici firul poveștii. Ceea ce vreau să subliniez este cât de șocant de actuală este montarea, mai ales în contextul pe care societatea l-a traversat. Vedem paturi de spital și asistente ce se chinuie să salveze o viață, observăm un Oedip îmbrăcat la costum, cu un discurs pe care îl auzim la mulți politicieni astăzi. Suntem martorii unor ideologii fixiste, iar siguranța nevinovăției duce chiar la o tragedie, căci sorții și destinului nu i te împotrivești. Claudiu Mihail face un rol excepțional, un rol al maturității emoționale și artistice, în care pare efectiv transfigurat. Dă viața unui personaj care la final, dezbrăcat de haine, în costumul lui Adam își va părăsi cetatea, îngrozit de nenorocirea pe care o făcuse. Cu riscul de a mă repeta, spațiul de desfășurare este crucial pentru acest spectacol. Duminică seara (6 noiembrie 2022), când Oedip însângerat cobora fastuoasele scări din foaierul Naționalului, alături de public, adică cetățenii Tebei, s-a simțit ca ceva religios și dincolo de orice imaginație. Strigătele sale reverberându-se în holurile teatrului, te transpuneau efectiv în istorie, simțind că trăiești și îl însoțești pe exilat pe drumul surghiunului. Ajunși la ieșirea din teatru, Oedip a fost efectiv scos afară, în pielea goală în frig, iar ușile s-au închis. Cetățenii Tebei au rămas înăuntru, iar el nelegiuitul, însingurat și însângerat afară, abandonat. Spectatorii urmăreau înmărmuriți desfășurarea de forțe, unii dintre ei chiar uitând că este de fapt un spectacol, atât de bine s-a realizat integrarea. Și surprinzător, foarte puțini au mai avut puterea de a se rupe din poveste, și a filma sau poza cu telefonul cum se întâmplă de obicei.

Iocasta (Ramona Drăgulescu) încearcă din răsputeri să își spele păcatele, însă lucrurile au fost înfăptuite, iar zeii au pedepsit-o deja. La un nivel destul de profund, am simțit că rolul Iocastei este făcut să mai tempereze prin interpretare, verva de care dă dovadă Oedip. Oricât ar părea de rece și crudă, în interiorul ei Iocasta are sentimente, atât de soție cât și de mamă. Tiresias (Tamara Popescu) este de această dată un personaj feminine însă la fel de înțelept dar și de răzbunător. Asta pentru că profeția spusă se va îndeplini, indiferent dacă personajele ascultă sau nu de oracol. Discursul unui Tiresias feminin poate fi interpretat și ca o povață dată de o femeie în vârstă și trecută prin viață fiicei sau nurorii ei. Bineînțeles că oracolul știe că Iocasta nu va respecta sfaturile, și că va neglija profeția, însă cu toate acestea își face datoria de a o avertiza, în speranța că lucrurile se pot schimba. Vedem din nou cum sfaturile unui bătrân înțelept, poate trimis de zei, nu sunt luate în serios de către cei tineri. Pentru că există o lecție pe care o putem învăța de aici: indiferent de ce ne este profețit, mai stă și în puterea noastră să schimbăm lucrurile prin alegerile pe care le facem. Creon (Vlad Udrescu) are rolul de a descoperi cauza molimei care s-a năpustit asupra cetății, și a face orice îi este uman posibil să o înlăture. Schimburile sale de replici cu Oedip sunt destul de dure, ce doi semănând teribil cu doi politicieni din putere și opoziție, care se răfuiesc pe diferite subiecte. Am avut senzația că asist la ceva ce seamănă a dezbatere electorală în piața publică, ceea ce cam și era. Creon poate fi considerat eroul piesei, căci el este cel care își folosește pe deplin înțelepciunea, dorind binele poporului și al cetății.

Nu vreau să dezvălui mai mult din spectacol, pentru că este o experiență ce trebuie trăită pe viu. Este un spectacol ce se deschide, și se descoperă pe parcursul desfășurării lui, așadar luminile, scenografia, sunetele, fac parte din acest tot complex, iar povestirea și descrierea lor nu ar face altceva decât să distrugă efectul de surpriză. Odată ce ai intrat în convenție, 80 de minute te transformi în altcineva, și experimentezi emoția de a fi pe scenă, de a juca un rol, și de a fi implicat direct în spectacol. Pentru că al patrulea perete nu mai există, iar spațiul gol al lui Brook se translatează în sală. Ce înseamnă asta? Mergeți la Craiova și veți descoperi.