Căutați pe Google: "Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison" și instantaneu se va auto-completa întrebarea "Did Jimi Hendrix, Janis Joplin and Jim Morrison ever meet?" (dacă s-au întâlnit vreodată, adică). Janis Joplin și Jim Morrison s-ar fi intersectat în anii lor de glorie. Povești cu ei sunt multe. Și foarte scurte. Unele încep - și tot acolo se și termină - în apartamentul lui Morrison, care-și înșală iubita, în altele, și mai scurte, tot el, pilit bine, își ia de la Janis o sticlă-n cap. În fine. Să se fi-ntâlnit toți trei nu se știe sigur. Dar ignorați auto-completarea asta, căutați-le doar numele și apăsați enter. Primul rezultat va fi de pe Wikipedia: Club 27. Luați-l pe ăsta drept răspuns. Căci doar aici s-au întrunit, garantat 100%, cele trei voci tinere care-au zguduit scena. De teatru. Scena Teatrului Metropolis, mai cu seamă. Îi avem și noi pe Janis, Morrison și Hendrix ai noștri, doar că se numesc Cătălina Mihai, Ștefan Iancu și Tudor Aaron Istodor. Și, aflați pentru prima oară în turneu, au poposit la cea de-a 36-a ediție a Festivalului de Teatru Piatra Neamț.
Profetic. "2024. Am împlinit 27 de ani. Sunt obsedată de vârsta asta de la 7 ani. Ce fac cu obsesia? O iau și-o fac piesă de teatru: CLUB27." menționează chiar aici, pe LiterNet, în retrospectiva anului 2024, Cătălina Mihai. Participantă la atelierul de scriere dramatică al lui Mimi Brănescu, de la TNB, Cătălina ficționalizează un crâmpei autobiografic, îl sigilează-ntr-o structură complexă, discontinuă temporal, dar (totuși atât de) stabilă, îi adaugă personaje de-o consistență palpabilă, îi dă umor - Doamne, cât de bine scrie fata asta! - și debutează în dramaturgie. Cu povestea relației dintre o fetiță talentată și tatăl ei alcoolic, rocker înflăcărat, care-a numit-o, intuitiv, "Janis", care-i vede și-i antrenează timpuriu potențialul înspre o carieră muzicală, care-o crește singur, cum știe el mai bine - interzicându-i conformismul și muzica proastă. Oricare-ar fi aia. Cu povestea relației dintre o fată care nu știe cum să se accepte în viața ei dragostea și băiatul care i-o oferă, neclintit și sincer. Cu pledoaria pentru om, pentru frumosul din om, pentru omul din frumos, pentru frumos, pentru iubire. Așa că acela care s-a încumetat să dea, ca regizor, viață scenică acestui text nu e nimeni altcineva decât Alex Bogdan. Soțul Cătălinei. Cu care tot atunci, la 27 de ani, s-a căsătorit! Măi, câte coincidențe!
Less is more. Și harder. A lot harder. De aia văd eu rolurile de copii ca pe Bacalaureate de actorie. Să construiești experiențe iluzorii, (încă) netrăite, e una. Dar să dărâmi ceea ce-ai căpătat, deja, de la viață, să ignori evidentul până la instinct primar; să-l joci pe-acela care nu cunoaște ceea ce ție ți-e deja crez, care nu cunoaște auto-cenzura și filtrele interioare aduse de ani... În rolul lui Janis, chiar dramaturga noastră (semi)debutantă, actrița Cătălina Mihai (cum ar veni, când a-mpărțit Dumnezeu talentul, ea a primit și la pachet), trece Bacul ăsta al meu cu nota 10. E natural fluxul amețitor de vorbe - naturale și ele, vorbele, încă din scriitură, veridic copilărești -, fără virgule, fără pauze de respirație; naturale ticurile, naturale fluturările mâinilor, jocurile din picioare, lipsa de greutate a zborului în spatele tatălui. Spectacolul începe cu Janis cântând (minunat, că doar Cătălinei nu i-a ajuns talentul primit la pachet, Dumnezeu i-a făcut semn să se mai pună o dată la coadă, și Cătălina s-a mai făcut c-o porție) Little Girl Blue (al artistei căreia-i poartă pe scenă numele). Începe cu Janis mică, la "nouă ani fără o zi", cunoscându-l pe Arti (Ștefan Iancu). Arti îi va fi cel mai bun prieten - până la Balul bobocilor, momentul când îi va deveni cel mai bun prieten și încă un pic. Dar până atunci, o invită să ia cina aniversară la el acasă, unde mama lui, fostă... cunoștință a lui Leo, (care Leo e tatăl lui Janis, interpretat de Tudor Aaron Istodor), să le gătească "mâncarea fericirii" (cartofi cu brânză și cu salată). Janis uită de Leo, Leo - plete, Leo - cel mai bun tată din lume, cu care trebuia să-și sărbătorească ziua de naștere, care îi interzice să mai calce în casa lui Arti, care va rămâne veșnic, pentru fiica sa, cel mai iubit dintre pământeni.
Janis și Arti cresc împreună. Inseparabili. Până în ultimul an de liceu, când un eveniment neașteptat îi desparte. Iar tăcerea dintre ei durează nouă ani de zile. (P)resimțindu-și propria ratare, de frica unei iubiri de care niciunul nu se vede vrednic, cei doi își justifică însingurarea arătând cu degetul ba spre nepotriviri, ba unul către celălalt. În același an, Janis împlinește și profetica vârstă de 27 de ani. Mai sunt câteva ore până atunci, ea se pregătește să-și încheie ultima tură la barul unde lucrează, profetic numit și el, Club 27, când apare Arti. Ca trecutul să se poată rescrie întru adevăr. Mai mult de-atât nu dau din casă.
Tudor Aaron Istodor conține-n sine forțele familiei întregi pe care personajul lui o reprezintă pentru Janis. Mai ales în greutatea tăcerilor. Mai ales în blândețea privirii. E liniștea densă a străfundului mării înghițite de furtună. În care Cătălina își poate ancora partiturile cu atâtea diferite sonorități, nuanțe, dureri și vârste - în salturile de câte nouă ani. În care Janis își poate ancora cu încredere absolută lumea întreagă. Dar unde Janis se și scufundă, cât Arti o caută-n înălțimile cerului. Căci acolo o așază iubirea lui pentru ea, iubirea cât marea și cerul lor la un loc. E înduioșătoare sinceritatea pe care Ștefan Iancu își clădește personajul și parcursul său, de la candoarea copilului la devotamentul orbesc al adolescentului și, într-un final, în minciuna însăși a tânărului adult. Cutremurători. Toți trei.
Regia lui Alex Bogdan e mecanică fină. Nu țipă, nu s-arată, echilibrează, dozează, e-n finețuri și-n dragostea pentru actor și pentru poveste, pentru esență. Așa că esență e și scenografia Clarei Ștefana, de-o minimalitate (că nu-i chiar minimalism) eficace, concentrată-n jurul unui perete mobil, ale cărui fețe devin fie barul unde protagonista ajunge să lucreze, fie portretul lui Janis Joplin care-o veghează pe fată chiar lângă pat, fie sufrageria copilăriei, fie sala de dans unde și-a sărutat prietenul întâia oară.
E-o participare viscerală pretinsă de la spectatorul acestei oglinzi - deopotrivă revelație. Deopotrivă enciclopedie a umanului și-a condiției sale într-un prezent al individualismului maladiv. Or ce loc mai ocupă astăzi dragostea în viețile noastre?
Cât am auzit vorbindu-se despre Club 27... Mult zgomot pentru nimic... nimic altceva decât o comoară de spectacol. Vine dintr-o altă dimensiune, a materiei - și-a materializării - emoționalului. Răstoarnă clișeul - noi suntem aceia care îi ating sufletul. Devine personal până la sufocare. Fragil până la porțelan. Club 27 tratează amorțeala afectivă, reumple fiece gol interior, până revarsă - de regulă, în lacrimi. Șiroaie.
(foto: Andrei Gîndac)










