Regizorul Cristian Ban dramatizează, alături de autoare, de Diana Bădica, romanul Părinți (2019, editura Polirom), acest eșantion al României provinciale sub vâscul dintre regimuri. Nu atât o poveste structurată canonic, cu punct culminant și deznodământ, cât un jurnal personal, acronologic, cu funcție documentară. O sesiune la psiholog a României optzeci-nouăzeciste. Căci traumele unei națiuni întregi, transfigurările cutumelor și mecanismele ideologiilor se observă și se-nțeleg cel mai bine în interior, în elementar, în viețile oamenilor simpli, asupra cărora se răsfrâng. Prin sejururile dormite-n mașină, unde-i gratis, și prin reacțiile divergente, explozive, stârnite de termopane. În ceasurile de mână agățate pe pereți și romanele Sandrei Brown, în ardeii umpluți, cei de toate zilele, în credința totală cu care mulți urmau doctorii-solomonari ieșiți în lume ca ciupercile după ploaie. În acești făcători de bani și de minuni, ca celebrul bioenergetician Valeriu Popa, pe care, în spectacolul său de la Teatrul Metropolis, Cristian Ban îl smulge din contextul amar al romanului și-l așază în registrul hilar (și muzical) al interpretării lui Vlad Pânzaru.
De altfel, așa operează cu întregul parcurs al spectacolului, oscilând - cu grijă - între pierderi și umor - întunecat când stinge situațiile cele mai disperate, pentru a ne lăsa în cădere liberă abia la final, nu ca efect al vreunui eveniment tragic, ci sub apăsarea unei melancolii viscerale. Or poate cel mai tragic eveniment este tocmai viața care, orice-ar fi, "merge înainte"? La Valeriu Popa apelează cei doi soți interpretați de Marius Florea Vizante și Silvana Negruțiu (care a și câștigat, cu acest rol, premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar, în 2025), al căror copil e pe moarte. Florinel suferă de hidrocefalie și, în ultimă instanță, părinții lui decid - deși tatăl se va răzgândi, prea târziu - să-l interneze într-un sanatoriu, unde moare singur.
Aici se cască prăpastia dintre cei doi. În care se prăbușește Ioana. Ioana e sora mai mare a lui Florinel, rămasă, acum, singurul copil al familiei Negrilă. Iar în interpretarea Teodorei Dincă, Ioana devine, totodată, naratoarea care deschide și, mai apoi, delimitează episoadele din spectacol, furându-ne atenția, prin aparteuri, de la schimbările de decor făcute la vedere - scenografia o semnează Andreea Lăzărescu. De altfel, Cristian Ban construiește spectacolului numai trei pereți, implicând activ publicul în povestea familiei Negrilă de la bun început, când actorii oferă indicații rutiere pentru a parcurge drumul de la Piatra-Neamț la Slatina. Adică drumul nevăzut pe care-l facem din sală până în orășelul-protagonist - în fundalul scenei, litere mari, roșii neon, devin punct focal vizual, "Slatina '90", nelăsându-ne să uităm unde ajungem.
Cam asta face și graiul oltenesc, nelipsit, neobosit - cu precădere la tată / Marius Florea Vizante. E-un joc al imersiunii și-al atenției spectatorilor, asigurat de comentariile auto-critice vizavi de convențiile ingenioase ("ia uite ce rapid am ajuns!" - or trei pași pe scenă străbat o țară-ntreagă), de momentele în care Ioana, de nimeni altcineva ascultată, își îndreaptă privirea spre spectatori și, alături de ei, își analizează părinții. Dar de fiecare dată când își folosește aceste superputeri de meta-personaj, e surprinsă și luată la-ntrebări de Tudor (carismatic David Drugaru în rolul copilului docil și vioi, mai târziu, pasionat de rock), cel mai bun prieten, prima ei iubire, primul ei sărut. "Cu cine tot vorbești?". Cu noi. N-ai tu treabă.
În rolul emotivei Ioana, Teodora Dincă e ludică, autentică, zglobie; în reconstituirea copilăriei calibrează perfect jocul naivității, însă îl păstrează debordant și așa i-l imprimă și adolescentei Ioana, pe care, totuși, anii au silit-o la o prematură pierdere a inocenței. Căci și-a văzut tatăl apăsând pe umerii mamei vina de a-și fi ucis fiul. Așa că a ajuns s-o urască și ea pe femeia care a sacrificat prilejul de-a fi alături de Florinel în ultimele lui clipe de viață, tocmai din grija pentru ea, pentru Ioana, pe care simțea că, din pricina bolii celui mic, amândoi o neglijaseră. Și-a văzut tatăl părăsindu-le. Așa că a rămas lângă mama cu tendințe suicidale, de două ori scăpată de la moarte.
Profilul tipic al tatălui absent emoțional, absent de la cârma familiei întemeiate prea devreme, când maturitatea și posibilitatea de-a alege nu se vedeau de constrângerile societale, e completat de Marius Florea Vizante cu mult umor, mai ales în scenele-mpărțite cu Vlad Pânzaru - în rolul prietenului și vecinului Onel, tatăl lui Tudor. Atât aici, cât și în contururile celorlalte personaje episodice - majoritatea în duet cu David Drugaru, împreună aducându-i pe "Stan și Bran" la pupitru de DJ sau la serbare la grădiniță -, Vlad Pânzaru e magnetic, o forță scenică; e firesc, e natural în comicul lui deja trademark. Chitara i-o pasează Mariei Alexievici, dar ea o lasă pentru pianul de la care acompaniază live spectacolul. Îi pasează și umorul - pe acesta-l păstrează și-l valorifică, ba în rolul educatoarei-soprane (ce voce!), ba în cel al vecinei exagerat de prietenoase, ba ca... hoț de mașini? Minunat cântă și Silvana Negruțiu, (Spune-mi, în portretul scenic al unui 1996 în care, cu această melodie, Monica Anghel câștiga Cerbul de Aur), atât de conținută în mama care ne acaparează, de multe ori, cu tăcerile ei, care ne zgândărește rănile numai cu privirile.
Ioana e mare acum. S-a mutat la București, singură. De la părinți a căpătat convingerea că orice încercare de-a-și întemeia o familie i-ar fi sortită eșecului. Noi de la Părinți căpătăm confuzia. Că nodul în gât vine și cu dureri în obraji. Că lacrimile-s și-ale durerii, și-ale râsului, că hazul e geneticul nostru kit de supraviețuire în caz de necaz. Iar în acest tablou de familie, pictate sunt fragmente încă vizibile din noi, din părinții și bunicii noștri, pictată e victima colectivă, generația năpăstuită, istoria noastră foarte recentă.
(foto: Andrei Gîndac & Maria Ștefănescu)