Există o șansă foarte mare să te regăsești în acest spectacol, intitulat Părinți, în regia lui Cristian Ban, după romanul Dianei Bădica, cel puțin cu o întâmplare, poate o serbare sau o excursie. Mai grav cred că ar fi să te regăsești total, de la părinți, până la garsoniera în chirie. Ceea ce pare o poveste drăguță pentru câteva minute, în care râzi și tot râzi, se sfărâmă brusc și te lovește în cap o veste neașteptată. Tot spectacolul e un carusel absolut al neașteptatului.
Povestea unei simple familii este prezentată de Ioana (Teodora Dincă), cu voce de copil și cu voce de adult, în același timp. În spectacol ea este și narator, dar și doar un copil care vrea să înțeleagă cum merge lumea, care întreabă mai mult decât înțelege și care descoperă cât de mare este, de fapt, ceea ce o înconjoară. "Ce se întâmplă... de ce nu dădusem cu capul de el? Care e cerul meu și care e cerul lumii?", se întreabă când urcă cu tatăl ei pe blocul în care locuiau în copilăria ei și vede că cerul e de fapt mult mai sus decât se aștepta ea. Este secondată de vecina Tanti Ana (Maria Alexievici), care ba este amanta ideală, ba narator. Tragedii mici peste tragedii mari. Ioana nu are curajul să îi spună lui Tudor (David Drugaru) că îl place - dar până la urmă tot ea va face primul pas. Și apoi revelația faptului că generația părinților (noștri) a prins dezastrul de la Cernobîl, pe care îl condamnă pentru problemele de sănătate, pentru dureri și pentru copiii pierduți. Asta e partea din spectacol în care entuziasmul cade brusc și de la impresia că vei vedea o poveste de dragoste adolescentină, ajungi să înțelegi că e vorba de o poveste de dragoste între părinți, sau cel puțin de unde a început aceasta, decizii luate și regretate și abia, abia câteva flashback-uri romantice din adolescența Ioanei.
Familia Negrilă - despre numele căreia se spune într-o confesiune că nu înseamnă numai întuneric, că negru poate fi și ceva foarte frumos, ca onyxul - este formată din Mama (Silvana Negruțiu) și Tata (Marius Florea Vizante). Cei doi au fost loviți de ghinionul morții băiatului lor, Florinel. Pe parcursul bolii acestuia își chestionează mereu dorința de a renunța la îngrijirea sa și a-și alina suferința alegând internarea sa, cu gândul că ultimele momente nu ar trebui trăite singure. După ce o fac însă, decizia de a nu mai vorbi despre starea lui Florinel îi destramă pe toți. Mama se refugiază în Sandra Brown - o prolifică scriitoare de literatură romanțioasă din anii '90 - iar tatăl se scufundă și el în aceste lecturi, în secret. Dar lucrurile o iau razna după prea mult stres acumulat și păstrat timp de ani de zile. Relația lor se deteriorează, iar Ioana se simte neglijată emoțional, chiar dacă deciziile luate de părinți au fost - sau așa au crezut ei - pentru binele ei.
Onel (Vlad Pânzaru), prietenul cel mai bun pentru tată, în mici-mari dezacorduri în timpul meciului de fotbal România-Suedia din America 1994, joacă și rolul unui mare doctor cu aer de profet, care merge pe principiul că dacă nu se aude, nu există. Dator să vindece copilul suferind, el îi trimite acasă pe părinți cu sfaturi bisericești.
De-a dreptul amuzantă este scena alegerii unei rochițe pentru serbarea Ioanei și serbarea în sine. Ioana nu vrea să fie Popeye Marinarul, varianta feminină, dar nu prea are de ales și merge la serbare, unde o învățătoare cu apucături de soprană îi ține foarte din scurt pe copii.
Nici în ziua de astăzi nu se ia în serios problema suicidului, da' păi în anii '90, abia trecuți printr-o revoluție. O tentativă eșuată, vorbe grele spuse de Ioana mamei sale, o altă tentativă eșuată, un secret în plus de păstrat. Da, nu e cel mai demn gest, cel de a refuza să te lupți cu viața, dar normal ar fi să poți discuta cu cineva. Tatăl se satură de acea viață macabră, în care soția îl bate la cap că și el a prilejuit-o căci a semnat foaia de internare a băiatului lor, și în loc să stea și să o ajute să depășească momentele de depresie, alege să plece, fără a regreta. Ioana a crescut, la fel și Tudor, ambii locuiesc în București, lucrează la multinaționale și spun că le este bine singuri. Dar oare e acesta adevărul?
O canapea care ține loc și de banchetă de mașină, mulți pereți mobili care se învârt și formează numeroase spații și atmosfere și un pian fac parte din scenografia minimală a spectacolului (scenografie realizată de Andreea Săndulescu). Dar principala piesă de decor este numele Slatina '90, cu leduri roșii care dă un aer retro spectacolului. Bine... retro sau vintage sunt și gecile turcoaz de fâș de la începutul spectacolului. Dar odată cu reorganizarea politică se schimbă moda și apar tricouri imprimate cu Metallica și cu dungi.
Privind spectacolul, realizăm că părinții noștri nu au fost niciodată pregătiți să ne spună că suferă. Au tăcut, convinși că tăcerea protejează, dar atmosfera se simțea, și era din ce în ce mai încărcată, cu cât ei îngropau durerile în ei înșiși.
Părinți este un spectacol care doare frumos, pe care nu-l poți uita, pentru că fiecare dintre noi e un copil care nu a știut să-și înțeleagă părinții. Este o radiografie a unei generații care nu a știut să vorbească despre durere.
Este o poveste prin care mii de persoane trec, în care sute de dezacorduri între părinți strică liniștea. Copiii... au de suferit, stau singuri, mai pun gaz pe foc în certurile cu părinții și unde credeți că se ajunge? La a se întâlni cu părinții la Paște și la Crăciun. O normalitate în România.
(foto: Andrei Gîndac)