Scenografia circulară, concepută de Beáta Sós, este un spațiu din lemn, ușor întrerupt, care evocă ideea de ciclicitate și de timp care nu se închide niciodată complet. Astfel, spațiul devine când garaj, când mașină, când casă. E un spațiu al memoriei. Lumina, discretă și caldă, învăluie decorul într-o atmosferă de vis, iar mișcarea scenică sugerează o lume aflată într-o continuă revenire.
Spectacolul pornește de la un simbol banal și tandru: o mașină de familie, o Dacie 1300 botezată Berta. Într-un garaj de amintiri, Victoria - personajul principal interpretat cu sobrietate și ironie de Katalin Berekméri - pornește într-un road-movie interior, ghidată de Alaska (Erzsébet B. Fülöp), o entitate misterioasă, cu aripi de înger, dar care poate fi văzută și ca alter-ego, conștiință sau chiar moartea însăși.
Mi-a plăcut distribuția exclusiv feminină. Patru actrițe - Katalin Berekméri, Erzsébet B. Fülöp, Dorottya Nagy și Ramóna Gecse - interpretează nu doar personajele feminine, ci și pe cele masculine, adică întreaga lume a Victoriei. Transformările rapide dintre personaje, trecerile de la o epocă la alta și de la un ton comic la unul melancolic creează o dinamică intensă, aproape cinematografică. Fiecare actriță devine o parte din memoria colectivă a femeilor din mai multe generații - bunica, mama, fiica -, dar și o întruchipare a bărbaților din viețile lor. Nu există ruptură între lumi, ci o singură respirație comună.
Textul Elisei Wilk are umor, dar și o tristețe surdă. Suntem martorii unor scene de familie în care sarcasmul, absurdul și tandrețea se amestecă. Elise Wilk are talentul rar de a vorbi despre trecutul comunist fără moralism, prin detalii cotidiene: Dacia așteptată cinci ani, tradiționala excursie la mare, mirajul "străinătății". Sebestyén Aba înțelege perfect balansul dintre autoironie și empatie. Ritmul e fluid, fără pauză - două ore care se simt ca o călătorie lungă, dar necesară. Muzica live la pian compusă de Tibor Cári completează discret, ca o coloană sonoră de film, uneori nostalgică, alteori comic-absurdă.
Dincolo de estetică, spectacolul are o dimensiune profund etică. Trei generații de femei - bunica, mama și fiica - se succed, dar repetă aceleași gesturi, aceleași vise de plecare și de rămânere. În comunism, libertatea se reducea la speranță; în prezent, libertatea pare infinită, dar e bântuită de vină. Wilk pune întrebări simple și devastatoare: Ce moștenim de la părinți? Cât din noi e ales și cât e predat? Ce facem cu datoriile nevăzute ale trecutului?
Spectacolul nu e întrutotul trist deși vorbește despre despărțiri, pierderi și regrete. Umorul se naște din detaliile recognoscibile: din limbaj, din gesturi, din absurditatea cotidianului. Râsul e tonic, dar nu superficial. E un mod de a supraviețui. Pentru spectatorul iubitor de teatru, care caută profunzime și sens, Alaszka / Alaska e o experiență necesară. Este un exemplu de cum teatrul contemporan românesc poate vorbi despre istorie fără tezism, despre durere fără patetism, despre identitate fără clișee.
Alaszka / Alaska nu e doar un spectacol despre trecut. E o meditație despre cum timpul ne învârte în cercuri, ne aduce mereu în același loc, până învățăm lecția. Într-o lume în care uitarea e tot mai rapidă, spectacolul Elisei Wilk și al echipei din Târgu-Mureș e un act de rezistență prin memorie. Iar undeva suspendat, între umor și tristețe, se concentrează tot sensul: teatrul nu e despre a fugi de trecut, ci despre a-l înțelege, a-l traversa și a-l transforma în lumină. Pentru că, la urma urmei, teatrul e și el o Dacie 1300: veche, zgomotoasă, dar încă în stare să ne ducă departe.
(foto: Sándor Bereczky)