În prima zi de festival, am dat startul cu o producție a Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Chișinău - spectacolul Grădina de sticlă, o dramatizare realizată de Mariana Onceanu, după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac. Am ținut foarte tare să-l văd, deoarece scriitura Tatianei din dramatizarea romanului ei Vara în care mama a avut ochii verzi folosită pentru spectacolul Ochii mamei m-a convins că emoția va tăia în carne, vulnerabilitatea va fi demascată și nelipsită în condițiile crude ale realității personajelor.
Se trage cortina. Un spot de lumină caldă cade pe centrul scenei. Dansul "spart" al unei tinere fete marchează folosirea unui mecanism "metaforă" recurent în spectacol, aceeași coregrafie devenind un laitmotiv menit să transmită ideea unui trecut defect, precum spărtura unei sticle. Viziunea regizorală (Petru Hadârcă) apelează deseori la astfel de imagini-simbol, ce întrețin o poeticitatea pe tot firul narativ, folosindu-se de jocul corporalității, mișcarea și nonverbalitatea.
Un cartier de periferie din Chișinău, Moldova, în anii '80-'90. "Blocurile gri" care adăpostesc zeci de vieți și suflete ale comunității locale. O scenografie de fier, rigidă, realizată de Adrian Suruceanu, care delimitează apartamentele în care oamenii își duc traiul. Deși la prima vedere pare doar o structură de fier ponosită și lipsită de căldură, odată ce personajele, cu viețile și destinele lor total diferite, se instalează și încep să-și ducă rutina, acest loc prinde viață. "Insula noastră" devine o mărturie vie a proverbului: "Omul sfințește locul". Chiar dacă vizual se creează o uniformitate, prin siluetele similare de după perdelele dantelate, pe parcurs fiecare personaj dezvăluie o poveste diferită de viață și progresiv umbrele atât de uniforme ajung să se particularizeze, fiecare perdea ascunzând povești diferite. Un mic detaliu vizual care susține amprenta personală într-un spațiu inițial arid este ghiveciul cu flori roșii pus în fața unei ferestre de la parter.
În această atmosferă, personaje arhetipale, precum femeia fatală, veteranul de război, alcoolicii, pensionarele bârfitoare, copii școlari, tinerii îndrăgostiți etc. , roiesc în jurul Lastocikăi, personajul principal. "Oamenii din spatele perdelelor" devin protagoniști ai vieții tinerei orfane. Sub protecția îngrijitoarei Tamara (Angela Ciobanu), sticlăreasă, Lastocika face primii pași pe drumul devenirii personale. Acest parcurs, firul roșu al poveștii, este urmărit permanent de varianta matură a fetei, în postură de raisonneur, care rememorează propria ei viață.
Prin relația dintre Lastocika matură (Diana Decuseară-Onică) și Lastocika copil (Corina Rotaru), Grădina de sticlă devine un spectacol care trezește propria conștiință și te face să privești în interiorul tău. De asemenea, protagonista este încarnată într-o a treia formă, cea de păpușă cu care actorii interacționează, o materializare simbolică menită să arate neputința fetei în momentele cele mai crunte și traumatice. Cele două versiuni ale aceleiași persoane, dar la vârsta diferite, nu interacționează inițial, fiind delimitate inclusiv prin "cercurile de lumină" care pun bariere între povestitor și povestea sa de viață întruchipată. Treptat, această barieră se estompează, iar apropierea lor se simte precum contopirea unui întreg și versiunea matură devine un complice în trăirea propriilor experiențe formatoare.
Tamara o înfiază și este necruțătoare în privința "limbii din dragoste" a Lastocikăi, pe care o interzice din prima și astfel îi oprește copilului orice posibilitate de a comunica. Lastocika, copilă orfană, este nevoită să se descurce singură într-un mediu nou pentru ea, în care nu poate comunica în limba română. Nu-și cunoaște rădăcinile și este sub protecția Tamarei, o femeie "de fier" care nu îi arată niciun pic de afecțiune. În încercarea ei de a face primii pași în viață, mediul ei înconjurător îi tot pune bariere care o fac să-și piardă încrederea de sine și să se distanțeze de adevărata ei identitate. Lastocika se confruntă cu războiul interior dintre "minte"- ceea ce îi impune Tamara și comunitatea din jurul ei de care trebuie să asculte și "inimă"- să folosească limba ei natală și să-și accepte propria identitate.
Astfel, Grădina de sticlă s-a dovedit a fi un spectacol sensibil, ce își propune să însuflețească destinul crud al unei fetițe orfane, ruptă de propriile rădăcini, care se chinuie să-și găsească de una singură identitatea și sensul în viață.
(foto: Ian Onică - primele două, Maria Ștefănescu - celelalte patru)