Ș-apoi, după ce mi se derulează toată viața asta-nchipuită pe care o refuz politicos și-o servesc doar din când în când imaginației; în timp ce mor de cald și sunt un ro alert ambulant care urlă cu ochii mi-e cald mi-e cald mi-e cald; în timp ce visez la vacanțe, liniște și pace, îmi amintesc, când intru-n sala de repetiții, că uit, din când în când, că trăiesc visul pe care-l visam acum nouă ani. Că pe 15 iulie 2025 chiar joc la sala mare de la TNB, că mama cu tata or să urce treptele și o să se așeze la locurile lor, că o să am emoții, că o să mă bucur, că am cea mai frumoasă meserie din lume. Că joc cu oameni pe care, când eram mică îi ascultam la tot felul de emisiuni și nici în visul cel mai vis nu mi-aș fi imaginat c-o să joc cu ei sau c-o să facem glume sau c-o să ne împrietenim.
Tot mai des, în ultimul timp, în care lumea pare un haos dezlânat, în care suntem obosiți, epuizați, stresați, fără chef, mă-ntorc la lucrurile care contează: familia, prietenii și faptul că, de bine de rău, după o zi de muncă, sunt fericită. This is the beggining of a beautiful friendship, i-aș zice lui Ștefan, cu care, prin empatie, pe lângă emoțiile de actriță, o să le-mprumut și pe ale lui. Că știu ce-nseamnă să ți se joace textul. S-auzi în timp real că niște oameni scot pe gură niște idei pe care tu le-ai scris într-o noapte la laptop și te-ai dat cu capul de pereți. Și o să-l iau în brațe și-o să-i zic c-o să fie bine, la fel cum și el a făcut cu mine la Club27. Ș-atunci, în culise, când o să dârdăim de emoții, să nu uit că lumea asta teatrală, breasla, prieteniile din interiorul ei, se sprijină și-n asta: în sprijin și curaj, în bucurie, în două perechi de ochi care sunt acolo să te țină de mână. Pentru Marius, Emi, Alin, Raluca, Alex, Maria, Clara, toată iubirea mea.
Și bașca. Ce să zic? Mă gândeam că-ncheiem stagiunea cu un (Anti)portret de familie. Na, că de fapt, jucăm două. Tocmai s-au pus biletele în vânzare pentru 15 iulie 2025, (și) de la ora 17.00. Abia aștept.
