Însă, cumva, printr-un proces pe care nu l-am dibuit încă, teatrul a reușit să se izoleze de haos și să funcționeze după niște reguli / legi specifice și aplicabile doar lui. Momentan suntem în etapa de identificare a proceselor. Sperăm ca până la finalul secolului să putem descoperi fundamentul pe care se bazează aceste legi.
Așa se face că atunci când s-a afișat distribuția pentru viitorul spectacol al Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Timișoara, în regia lui Mihai Măniuțiu, am știut... că am rupt blestemul Cântăreața cheală! *insert muzică dramatică* Pentru că, așa cum se știe din folclor, e foarte dificil de materializat acest text fiind bine păzit de drepturi de autor. Iar eu, cumva, am reușit să nu apuc finalizarea a nu unul, ci două proiecte de Cântăreața cheală.
Ion Rizea, Pompierul:
Jasmina Mitrici: Ce v-a surprins cel mai mult în viziunea lui Mihai Măniuțiu asupra piesei?
I.R.: Simplitatea și umanitatea pe care se construiește spectacolul. Nu e prima dată când joc într-un spectacol pe textele lui Eugène Ionesco și întotdeauna am considerat teatrul lui - și la lectură, și cu atât mai mult ca interpretare - un proces intelectual complex și, de ce să nu recunosc, sofisticat. Dar iată că vine regizorul Mihai Măniuțiu, mă distribuie în Cântăreața cheală și îmi dărâmă toată teoria. Pentru prima dată am înțeles absurdul "mic", cotidian, absurdul de care nu e nimeni scutit și învârtirea în gol a pălăvrăgelii la care ne pretăm cu toții, mai mult sau mai puțin, căci aici e diferența, în proporții. Și aici a fost Ionesco genial. Și la fel și Măniuțiu, că ne-a cerut să redăm exact acest filigran aparent inutil, dar care, uite, ține oamenii împreună.
J.M.: Ce ați descoperit despre dumneavoastră lucrând la acest spectacol?
I. R.: Că îți poți depăși limitele, în mod evident. Nu credeam că o să pot să învăț monologul "Guturaiul", la început am intrat în capcana exercițiului logic, că în general așa internalizez textul, dar aici a trebuit să mă îndrept spre alte forme de memorare. Și uite că nu doar că l-am învățat, dar mă și distrează la nebunie să îl spun.
J.M.: A existat un moment în care ați simțit că înțelegeți altfel absurdul lui Ionesco?
I.R.: Întrebarea asta continuă răspunsul meu anterior. Odată ce am renunțat să forțez un lanț cauzal, totul a devenit foarte logic. Brusc, am înțeles tot ce trebuie să fac cu personajul meu, ca și când aș fi trecut de cealaltă parte a oglinzii, într-o lume cu alte reguli. Nu fără reguli, doar că diferite.
J.M.: Dacă ar fi să rezumați în trei cuvinte experiența Cântăreața Cheală în regia lui Mihai Măniuțiu, care ar fi acelea?
I.R.: Mă rezum la unul: superb.
J.M.: Ce mai face Cântăreața Cheală?
I.R.: Își schimbă peruca la fel.
Mă refer la faptul că atunci când ești superstițios, și ți se întâmplă de fiecare dată când urmează să joci un text, același text, să nu se mai concretizeze, te găsești inevitabil în fața cum hoc ergo propter hoc. Am devenit sigură de faptul că eu sunt problema. Și eram aproape sigură că ceva nu va merge nici de data asta. Din cauza mea. Dar pentru că, așa cum am enunțat mai devreme, teatrul se supune altor legi, era logic că a treia oară... da, pentru mine, această experiență a însemnat efectiv: a treia oară e cu noroc. Poate că era un moment bun să pun bilet la Loto.
Cristina Konig, Doamna Smith:
Jasmina Mitrici: Ce v-a surprins cel mai mult în viziunea lui Mihai Măniuțiu asupra piesei?
C.K.: M-a surprins felul lui de a face ordine în nebunia textului. Te pune să cauți în tine până găsești ceva adevărat în cele mai ciudate situații. La repetiții simțeam uneori că nu înțeleg unde mergem, iar dintr-odată, printr-un detaliu mic, totul se lega. Asta m-a uimit, felul discret în care îți schimbă privirea asupra lucrurilor.
J.M.: Ce ai descoperit despre tine însăți lucrând la acest spectacol?
C.K.: Am descoperit că pot fi mai relaxată decât credeam. Am intrat în proces cu teama că absurdul o să-mi dea mari bătăi de cap, dar, de fapt, m-a ajutat să mă joc și să mă bucur de fiecare repetiție. Am lăsat controlul, am lăsat perfecționismul și m-am bucurat de stările care apăreau pe moment. Mi-a prins bine să-mi dau voie să fiu imperfectă.
J.M.: A existat un moment în care ai simțit că înțelegi altfel absurdul lui Ionesco?
C.K.: Momentul în care am înțeles altfel absurdul: a fost o zi în care lucram o scenă aparent simplă, dar nimic nu ieșea cum voiam. Replicile curgeau ciudat, reacțiile erau întârziate, parcă nimeni nu era conectat cu nimeni. În mod normal m-ar fi frustrat, dar atunci am avut un sentiment ciudat de familiaritate, ca și cum exact asta era ideea. Am simțit absurdul ca pe un spațiu în care poți să fii pierdut fără să fie o tragedie. Și asta mi-a schimbat felul în care am privit tot spectacolul.
J.M.: Dacă ar fi să rezumați în trei cuvinte experiența Cântăreața Cheală în regia lui Mihai Măniuțiu, care ar fi acelea?
C.K.: Joacă, curaj, surpriză.
J.M.: Ce mai face Cântăreața Cheală?
C.K.: Umblă pieptănată la fel și se distrează urmărindu-ne cum ne chinuim să o găsim.
Am observat că înclinația către absurd apare în perioade în care extremismul se învolburează din nou. Din nou, pentru că el nu dispare. Așa cum se arată în multe analize legate de această ideologie, care pentru mine e mai degrabă o atitudine latentă în toți oamenii - trebuie doar impulsionată - extremismul apare în valuri. Unii spun că e de vina lipsa unei coeziuni sociale, alții că e doar o agenda politică ce exploatează sentimentul de izolare, excluziune și injustiție. Până la urmă e o reacție... la ceva. Nu știu exact de ce, poate pentru că deja am trecut prin episodul ăsta, ca omenire, și știm ce urmează. Poate că anticipăm. Pentru că nu prea văd cu ce poți contracara o atitudine extremă dacă nu prin reversul ei. Practic răspunzi cu lipsă de sens la altă lipsă de sens... Nu știu dacă are sens ce spun, dar mă gândeam și eu la lucruri cât actorii lucrează. Pentru că de data asta nu sunt nici Mary, nici Doamna Martin, ci un spectator... tulburat. Răsculat. Ofuscat. Nu știam nici eu că există, dar uite, că în această versiune de Cântăreața cheală finalul e doar un nou început. Un final alternativ. Și până-mi vine rândul să protestez (spoiler alert!) mă gândesc...
Ana Maria Pandele Andone, spectatorul din fața mea:
Jasmina Mitrici: Ce v-a surprins cel mai mult în viziunea lui Mihai Măniuțiu asupra piesei?
Ana Maria Pandele Andone: Faptul că a tratat-o ca pe un text sacru, când de fapt e o bombonică absurdă care îți cade pe jos și tu decizi s-o mănânci oricum, din politețe. Știu ce spun, fiindcă eu mâncam bomboane de pe jos când eram mică (dar nu din politețe). Și totuși - cu toată solemnitatea lui, trebuie să recunosc: a reușit să transforme o piesă despre nimic în ceva care (pare că) are... intenție. E aproape înfiorător cât control putem să avem asupra haosului. A făcut nonsensul să stea drept. Hocus-pocus.
J.M.: Ce ai descoperit despre tine însăți lucrând la acest spectacol?
A.M.P.A.: Că pot avea un rol microscopic și totuși să mă iau suficient de în serios cât să-mi pregătesc replica de parcă aș salva planeta. Am mai descoperit că poziția "actriță cu apariție scurtă" e surprinzător de confortabilă: intri, spui ceva, ieși, nu ai timp să greșești prea mult, nici să strălucești periculos. E aproape un sport zen. Și că, în mod surprinzător, un rol mic are avantajul fascinant că nu trebuie să porți responsabilitatea unei catastrofe scenice - dacă se duce totul de râpă, nu e de la mine. E o libertate rară, aș zice aproape decadentă.
J.M.: A existat un moment în care ai simțit că înțelegi altfel absurdul lui Ionesco?
A.M.P.A.: Sigur. A fost clipa în care m-am întrebat dacă textul e genial sau doar o farsă foarte bine livrată. Și apoi mi-am dat seama că nu contează - atâta timp cât noi îl jucăm cu aerul că am descifrat universul. Atunci am înțeles absurdul: e ca un test psihologic care te lasă să crezi că l-ai trecut, deși nimeni nu-l corectează vreodată.
J.M.: Dacă ar fi să rezumați în trei cuvinte experiența Cântăreața Cheală în regia lui Mihai Măniuțiu, care ar fi acelea?
A.M.P.A.: Distilat. Cinic. Eliberator.
J.M.: Ce mai face Cântăreața Cheală?
A.M.P.A.: Ce face întotdeauna: își continuă cariera strălucitoare de a nu apărea nicăieri. O respect pentru asta. E singura actriță care nu a venit niciodată la repetiții și totuși e menționată în titlu. Dacă nu e un exemplu de branding impecabil, nu știu ce e. Probabil că acum meditează undeva la faptul că nu trebuie să facă nimic ca să rămână celebră - și ne privește cum ne chinuim să-i interpretăm... absența, muncind.
Și da, e o oportunitate foarte generoasă să ai ocazie să intri în rolul de observator, mai ales atunci când the artists at work sunt oameni cu ceva de spus, cu deontologie de muncă impecabilă și personalități la care te uiți cu admirație. Și e o adevărată bucurie când munca la scenă se desfășoară în calm, atmosferă prietenoasă și caldă. Avem nevoie de mai multe experiențe de genul ăsta.
Cătălin Ursu, Domnul Martin:
Jasmina Mitrici: Ce v-a surprins cel mai mult în viziunea lui Mihai Măniuțiu asupra piesei?
Cătălin Ursu: Nu pot spune că este vorba de vreo surprindere ci mai degrabă o bucurie de a lucra la un text care a fost abordat cu foarte multă relaxare, empatie, umanism și chiar uneori o distanțare care să impună precizie situațiilor și jocului! Surprinderea mare a fost faptul că după primele cinci zile de lucru am avut și primul șnur, deci o muncă atât intensă cât și impregnarea siguranței din partea regizorului!
J.M.: Ce ai descoperit despre tine însuți lucrând la acest spectacol?
C.U.: Am descoperit plăcerea de a rosti și juca un text care are valoare universală, un text care s-a impus în dramaturgia de teatru al absurdului, o bucurie a ludicului.
J.M.: A existat un moment în care ai simțit că înțelegi altfel absurdul lui Ionesco?
C.U.: Regizorul Mihai Mănuțiu a reușit să facă accesibilă înțelegerea ne-nțelegerii, normalizarea unor situații și personaje care sunt din sfera ilogicului dar prin umanitatea lor, personajele devin foarte realiste!
J.M.: Dacă ar fi să rezumați în trei cuvinte experiența Cântăreața Cheală în regia lui Mihai Măniuțiu, care ar fi acelea?
C.U.: NORMALITATE, FAMILIE, LUDIC.
J.M.: Ce mai face Cântăreața Cheală?
C.U.: Conform textului, cântăreața cheală umblă pieptănată la fel! Fiind un text al teatrului absurdului pot duce gândul mai departe și răspund că această "cheală pieptănată" a scăpat și umblă liberă prin lume și în unele cazuri lasă dezordine și haos în urma ei! Scapă nevăzută și cu cât se ascunde se și înmulțește, devine uneori sora Rinocerilor și rezultatele sunt drastice! Ea poate fi o simpatică inofensivă în mâna cui știe s-o îmblânzească, dar fiind născută din greșeală și incertitudine, poate naște haos!
În concluzie, chiar dacă nu am identificat mecanismele prin care forțe exterioare acționează asupra teatrului, ÎNCĂ, ele se propagă mai departe, le vedem cu fiecare proiect fortuit sau nu, cu fiecare întâlnire ce pare că... trebuia să se întâmple.
(foto: Adrian Pîclișan)