Așa a fost și la final de weekend (16-17 ianuarie 2025), când echipa Cinema Timiș și Bad Unicorn au avut inspirația de a propune un mic maraton cinematic cu focus pe trei filme ale foarte apreciatului regizor danezo-norvegian Joachim Trier, care a câștigat în 2012 la Trofeul Transilvania la TIFF cu Oslo, 31. august. Am ajuns vineri la Verdens verste menneske / The Worst Person in the World, cu fabuloasa actriță Renate Reinsve (care în 2021 a câștigat pentru acest rol premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes) și la Affeksjonsverdi / Sentimental Value, care după Grand Prix-ul de la Cannes 2025, nominalizarea la 8 Globuri de Aur (cu un premiu pentru Stellan Skarsgård) și tot atâtea European Film Awards de la începutul lui 2026, nu mai avea nevoie de nici un fel de promovare pentru a umple sala de la Cinema Timiș de sâmbătă seară.
Am intrat la Verdens verste menneske / The Worst Person in the World fără așteptări și fără să citesc sinopsisul, accesându-mi acea zonă de curiozitate a spectatorului care se bucură să fie din nou în sala de cinema. Împărțirea filmului în capitole, scenele surprinzătoare din punct de vedere "tehnic", imaginea acelui Oslo pe care îl vizitasem de două ori până acum (o dată vara și o dată iarna), mi-au dat senzația instantanee de film de urmărit, de analizat, în înțeles, atrăgându-mă tocmai printr-o formă naturală, câteodată amuzantă, de realism fantastic, care atinge un punct culminant într-o scenă complet diferită ideologic, dintr-o perspectivă feminină, a unui Fear and Loathing in Las Vegas, la care nu m-am putut abține să nu mă raportez. Printr-o lentilă á la Edward Hopper a unei săli de fitness în timp ce afară ninge norvegian, cu un cadru "freeze" al trecătorilor în timp ce singurii care rămân în mișcare sunt personajele care se caută și se regăsesc reciproc, cu alte câteva scene absolut surprinzătoare stilistic (momentul în care Aksel bate imaginar la tobe, cu căștile în urechi și muzica data lă maxim, în salonul de spital, în care își așteaptă tratamentul contra unui cancer care-l răpune până la urmă), mi-am dat seama că de la primul capitol, până la ultimul, părea că suntem transpuși în mai multe povești care se suprapuneau și care se reuneau în același personaj feminin care se lasă să trăiască contradicții, eșecuri, paradoxuri și tragedii, găsind o linie artistică prin care viața să prindă un sens suficient de stabil, în afara oscilațiilor emoționale sau amoroase. Un film care problematizează mult, de la percepția propriilor limitări, la justificarea actelor în dinamicile amoroase, la afișarea vulnerabilității, la capacitatea unui tip de sadism emoțional, inadaptare în condiții de maximă adaptabilitate, în societăți în care aparenta stabilitate politically correct pare să fi trecut de termeni ca inadecvare. Și toate astea, cu o doză de umor aproape surprinzătoare în firul narativ, lăsând loc unui povestitor omniscient care câteodată pare să încerce să traducă dialogurile interioare ale personajelor, expuse transformărilor ciclice ale nașterii, vieții și morții, la fel ca cele ale relațiilor amoroase, de familie, de prietenie.
Și a venit Affeksjonsverdi / Sentimental Value, efectiv peste mine, de data asta fiind la curent cu valul de premii obținute (38 de premii din 234 de nominalizări, conform imdb, până la data scrierii acestui articol, înainte de anunțarea nominalizărilor la Oscar). Într-un fel, nu aveai cum să nu apari în sala de cinema cu super așteptări. Doar că, și mai neobișnuit, îmi dau seama încă de la început că valul de identificări a început din cele mai neașteptate spații: casa cu fisuri, frica de scenă, dinamica dintre cele două surori, probleme emoționale cu care se confruntă fiecare dintre protagoniști, dependența de ecrane, filme DVD pentru care nu mai am suport tehnic pentru a le putea viziona, teama de ratare, depresia, rememorarea traumelor familiale care au efecte transgeneraționale, investigarea arhivelor pentru aflarea detaliilor unor povești tragice de familie, suicidul mamei tatălui, intenția suicidului fiicei tatălui, toate în jurul unui umor aproape negru dar pragmatic, cu un taburet IKEA și screen time pentru copii. Și toate acestea, în jurul unor micro gesturi, micro mimici de o subtilitate pe care o remarc abia după ce ies din sala de cinema. Undeva, subconștientul fusese impactat de povestea din perspectiva casei în care trăiesc mai multe generații la rând, în care se întâmplă decese, petreceri, nașteri, terapii psihologice, traume ale certurilor părinților, despărțiri, plecări ale tatălui, reînvieri ale spațiului, redecorări, reflectând cicluri multiple ale unui spațiu care trăiește odată cu cei pe care îi găzduiește. Acest melanj între pulsațiile spațiului fisurat din însăși propria structură și profilul psihologic al personajelor născute cu fisuri acumulate din istoricul familial, cu povești posibil repetabile, cu filme în care joacă membrii familiei regizorului, într-o oglindă în oglindă a propriilor vieți repetabile și posibile într-o spiralare infinită într-un cerc familial care poate deveni la un moment dat "cămin". Cred că am asistat la o formă nouă de a spune poveștile pe marele ecran, cu efect pe termen lung, în planuri multiple. Dacă e ceva ce merită încercat în acest ianuarie 2026, într-un an care a început cu multiple fisuri și fracturi umane, este acest film despre o posibilă reconciliere a dramelor familiale prin artă. Mergeți de vedeți filmele lui Joachim Trier, poate și ca panaceu la confuzia mondială și digitală contemporane. Merită!