"Tati, dar de ce te mai duci atunci dacă crezi că nu o să îți placă?"
"Pentru că orice montare a Inelului Nibelungilor este, în sine, un eveniment, pe care nu ai ocazia să-l vezi în fiecare zi", i-am răspuns cu oarecare convingere, profitând de ocazie totuși pentru a-i vorbi despre muzica sublimă a lui Wagner, care atinge apogeul în actul al treilea, în magnificul duet de dragoste dintre Siegfried și Brünnhilde, care amintește, într-o anumită măsură, de Liebestod-ul din Tristan și Isolda. Doar că, spre deosebire de Isolda, care se stinge lent, Brünnhilde se trezește aici la viață, descoperindu-se femeie, înzestrată în mod evident cu intuiții juste, dar complet lipsită de puterile sale de Walkirie.
Creată la 16 august 1876, în cadrul primului Festival de la Bayreuth, opera Siegfried ocupă un loc aparte în epopeea Inelul Nibelungilor mai întâi de toate pentru că, dintre cele patru părți ale Tetralogiei, aceasta este, fără îndoială, cea mai feerică și mai luminoasă. Apoi, scena confruntării dintre Wotan și Siegfried din actul final este una extrem de importantă, un adevărat moment de cotitură, întreaga poveste căpătând un caracter ireversibil, care va duce la prăbușirea Walhallei și la nașterea unei lumi noi, guvernate de oameni, în Amurgul zeilor.
Dar Siegfried se remarcă mai ales prin arhitectura sa mai puțin obișnuită, dacă nu cumva unică, opera fiind construită pe o succesiune de binomuri aflate într-un dialog permanent: Mime - Siegfried, Mime - Wotan și din nou Mime - Siegfried în actul întâi; Alberich - Wotan, Siegfried - Fafner, Alberich - Mime, Siegfried - Pasărea pădurii în actul al doilea; iar în final, Wotan - Erda, Wotan - Siegfried și Siegfried - Brünnhilde în actul al treilea. Indiferent de binomul considerat, Siegfried este, de facto, omniprezent, chiar și atunci când nu se află pe scenă, deoarece el rămâne constant în centrul tuturor discuțiilor.
Aceste opoziții între personaje sunt subliniate cu forță de scriitura orchestrală, care devine tot mai impunătoare pe măsură ce narațiunea avansează. Acesta este și pariul, în mare parte câștigător, pe care ni-l propune dirijorul spaniol Pablo Heras-Casado, care găsește aproape întotdeauna ritmul just pentru a susține scenografia și capacitățile vocale ale interpreților. După mai bine de cinci ore de spectacol, incluzând aici bineînțeles și pauzele, undeva aproape de miezul nopții, sala se dezlănțuie într-un adevărat potop de aplauze dedicate dirijorului și, mai ales, orchestrei, adevărații eroi ai serii. Trebuie spus că prestația acestora este pur și simplu extraordinară. De la Scena forjei din actul întâi, trecând prin Murmurele pădurii și cele trei preludii, orchestra nu face decât să se autodepășească în permanență, atingând culmi pe care, cu doar câteva minute înainte, nu ne-am fi gândit că ar putea ajunge. Finalul este apoteotic, cu acorduri memorabile pe care muzicienii din fosă par să le inventeze fără niciun efort în duetul final, de o frumusețe incontestabilă.
În rolul titular, l-am regăsit pe tenorul Andreas Schager, pe care îl văzusem deja în februarie 2022 la Teatro Real din Madrid, într-un Amurg al zeilor de neuitat, în care trupul neînsuflețit al eroului fusese învelit în drapelul ucrainian. Și de această dată, într-un rol pe care îl îndrăgește profund, Siegfried-ul său rămâne memorabil, chiar dacă nu lipsit de mici imperfecțiuni. Având însă în vedere dificultatea extremă și, mai ales, lungimea rolului, mi se pare imposibil ca cineva să poată menține un nivel constant de perfecțiune timp de peste cinci ore. În aceste condiții, nu îmi mai rămâne decât să salut inteligența cu care artistul reușește să-și dozeze eforturile pe tot parcursul acestui adevărat maraton vocal, pe care îl încheie cu panache într-un duet (Heil dir, Sonne!) cu Brünnhilde de toată frumusețea, ce durează exact treizeci și două de minute, la sfârșitul actului al treilea.
În ciuda trecerii anilor, tenorul austriac rămâne perfect credibil în acest rol de adolescent brutal, impulsiv, curajos și adesea arogant. Eroul emană o forță fenomenală, brută, fiind însă capabil, atunci când libretul o cere, de momente pline de o sensibilitate autentică. Partenera sa, Tamara Wilson este una din puținele cântărețe de operă la ora actuală capabilă să abordeze orice rol din repertoriu. Ca atare, artista nu întâmpină nici cea mai mică dificultate în a rivaliza cu Andreas Schager ca forță vocală. În Brünnhilde, americanca impresionează astfel prin facilitate, dicție, accente belcantiste presărate cu finețe și o varietate de sunete cristaline care cuceresc întreaga sală, nu doar pe tânărul Siegfried.
De la bun început, punctul slab al acestei Tetralogii a fost rolul lui Wotan, destinat inițial legendarului Ludovic Tézier. După Iain Paterson în Aurul Rinului și James Rutherford în Walkiria, Derek Welton este cel căruia îi revine sarcina să interpreteze rolul Călătorului (Wanderer) în Siegfried. Ras în cap, baritonul australian se descurcă vizibil mai bine decât predecesorii săi, excelând în scena "jocului ghicitorilor" cu Mime (actul 1) și în duetul cu Alberich (actul 2). Din rândul al zecelea, de unde am avut șansa să urmăresc spectacolul miercuri seara, misteriosul Călător mi-a părut a oferi o prestație vocală aproape ireproșabilă, în pofida unei regii care continuă să sfideze de cele mai multe ori libretul. La fel de convingătoare este și mezzo-soprana canadiană Marie-Nicole Lemieux, a cărei Erda impresionează prin timbrul său mătăsos.
În rolul lui Fafner, Mika Kares confirmă pe deplin impresia excelentă pe care mi-a lăsat-o încă de când l-am descoperit în rolul lui Fiesco din Simon Boccanegra. Obligat să-și scoată în mod constant masca ridicolă impusă de regie pentru a putea cânta, basul finlandez reușește totuși să impună o voce de bronz, care dă fiori întregii săli a Bastiliei, cu excepția lui Siegfried, care doboară dragonul cu o singură lovitură de sabie în piept. Pasărea pădurii este interpretată cam școlar de soprana americană Ilanah Lobel-Torres; compatriotul său Brian Mulligan oferă un Alberich cu un timbru întunecat dar rafinat, în timp ce germanul Gerhard Siegel este un Mime solid, nu numai din punct de vedere vocal. Toți patru sunt energic aplaudați la sfârșitul celui de-al doilea act de către o sală ocupată în proporție de numai 85%.
Despre regia lui Calixto Bieito nu sunt, în fond, foarte multe de spus, în afară de faptul că, profitând de absența oricărui polițist în sală, regizorul spaniol continuă să exploreze toate sensurile interzise, fără teama vreunei amenzi sau a pierderii permisului. Ca să fiu sincer, am încetat de multă vreme să mai caut vreo coerență între episoade și în interiorul acestora în această producție. Și, spre deosebire de alții, mă îndoiesc serios că piesele acestui puzzle imens, împrăștiate peste tot de aproape un an, vor reuși să alcătuiască vreun tablou inteligibil în Amurgul zeilor la toamnă. Nesimțindu-mă deci în stare să înțeleg adevăratul sens care se ascunde în spatele așa-ziselor descoperiri "revoluționare" cu care regizorul crede că a răsfățat și miercuri seară publicul, mă voi limita în ceea ce urmează la un catalog neexhaustiv al acestor bizarerii, care nu m-au amuzat mai deloc. În Siegfried-ul lui Bieito, ursul devine o portieră de automobil în actul întâi; forja dispare complet, eroul principal preferând să se lovească în cap în ritmul muzicii pentru a făuri sabia Nothung; în pădure, foioasele cresc cu coroana în jos și cu rădăcinile în aer în timp ce brazii devin falnici numai pe orizontală; Alberich este un vagabond ginecolog care trage după el un cărucior în care ajută creaturi umanoide diforme (care amintesc de extratereștrii din Întâlnire de gradul trei și care se plimbă nestingherite prin pădure) să dea naștere unor făpturi similare, cu forcepsul; Mime își injectează droguri în vene atunci când nu umblă după el cu o valiză grea pe rotile; Erda este o femeie supusă ce îi servește cina unui Wotan agresiv și violent; Brünnhilde a fost congelată, cercul de foc reducându-se la un simplu bloc de gheață pe care Siegfried îl sparge fără dificultate; lancea lui Wotan este un lung tub metalic de aspirator, fixat cu bandă adezivă; Siegfried nu ezită să se îmbrace cu rochia mamei sale, Sieglinde, pe care o va sfâșia ulterior pentru a-și făuri sabia; dragonul Fafner poartă o mască de ursuleț koala cu urechi de iepuraș; iar Pasărea pădurii seamănă cu un avatar galben al mascotei Michelin. Să mai continui?
La final, trebuie să recunosc că, pentru prima oară de la începutul acesteia, producția lui Calixto Bieito mi-a oferit și câteva surprize plăcute. Este cazul acestei frumoase păduri misterioase, de un verde strălucitor, care foșnește adesea și care constituie decorul unic imaginat de Rebecca Ringst pe aproape toată durata operei. Desigur, ideea nu este cu totul nouă, fiind deja întâlnită într-o formă foarte apropiată în Don Giovanni-ul montat in loco de Claus Güth în 2023, ca să nu mai vorbim de actul al doilea din Freischütz. Jocul de lumini imaginat de Michael Bauer este, la rândul său, de o eficiență remarcabilă. În fine, deși nu foarte agreabil din punct de vedere vizual, ruperea, în timpul duetului final de dragoste, prin lovituri repetate de sabie, a unui perete de plastic, care permite astfel eliberarea completă a Brünnhildei din camera unde fusese congelată, este o idee nu numai îndrăzneață, ci și originală.
Mă consolez și eu cum pot.
(foto: Herwig Prammer / ONP)
Siegfried de Richard Wagner, Opéra National de Paris, Bastille (21.01.2026)
Conducerea muzicală: Pablo Heras-Casado / Regia: Calixto Bieito
Decorurile: Rebecca Ringst / Costumele: Ingo Krügler / Luminile: Michael Bauer / Video: Sarah Derendinger / Dramaturgie: Bettina Auer
Cu: Siegfried: Andreas Schaeger / Brünnhilde: Tamara Wilson / Wotan: Derek Welton / Alberich: Brian Mulligan / Mime: Gerhard Siegel / Fafner: Mika Kares / Erda: Marie-Nicole Lemieux / Pasărea pădurii: Ilanah Lobel-Torres
Orchestra Operei din Paris