Deși finalul operei este unul tragic, chiar și astăzi, la mai bine de trei decenii după ce am descoperit-o in loco, continui să percep această capodoperă verdiană ca pe o lucrare mai degrabă veselă și luminoasă în ansamblu. Explicația rezidă deopotrivă într-o muzică foarte alertă, în omniprezența corurilor și într-o narațiune care se desfășoară fără timpi morți, purtându-ne mai întâi la curtea regelui, devenit aici conte de Warwick și guvernator al Bostonului (Riccardo), unde comploturile se urzesc deja în umbră, apoi în locuința Ulricăi, o vrăjitoare pe care contele nu o ia deloc în serios atunci când aceasta îi prezice că va fi asasinat de cel mai fidel dintre miniștrii săi (Renato), pentru a se încheia cu un asasinat, în timpul unui splendid bal mascat, acolo unde nimic tragic nu s-ar fi întâmplat dacă Oscar, tânărul paj, nu ar fi dat dovadă de multă naivitate, dezvăluindu-i imprudent lui Renato, convins (pe nedrept) de infidelitatea soției sale (Amelia), faptul că guvernatorul poartă o mantie neagră și o panglică roz.
Nu am fost niciodată un fan al acestei producții semnate de belgianul Gilbert Deflo. Creată în 2007 și reluată de mai multe ori de atunci încoace, montarea este una în alb și negru, cu cel mult câteva nuanțe de gri, excepție făcând rochia de un roșu vermeil a Ulricăi din actul al doilea. Decorurile sunt și ele la fel de austere, mai ales la curtea contelui, acolo unde scările și sculpturile cu efect de marmură albă (actul I) sau neagră (actul III) par să sugereze că toate aceste personaje sunt deja îngropate de vii într-un uriaș mormânt, în care sunt condamnați să își petreacă restul zilelor. Adevărul este că mai toți curtenii merită pedeapsa supremă, nu numai pentru că participă în mod colectiv la regicid, dar și pentru că, procedând astfel, ei ucid și o anumită viziune asupra viitorului, pe care acest suveran luminat o dezvoltase pentru propria lui țară. Totuși, producția nu este deloc scandaloasă, mai ales prin comparație cu alte spectacole, dintre care unele continuă să se afle pe afișul Operei din Paris. Montarea lui Deflo se rezumă doar la a oferi un cadru (deschis), destul de tern de altfel, în care artiștii se pot concentra după bunul plac asupra cântului, în lipsa unei direcții artistice, reduse aici la minim.
Spectacolul de vineri seara (30 ianuarie 2026) și-a respectat, în mare parte, toate promisiunile, până și artiștii distribuiți în rolurile secundare fiind excelenți. Fără a-i enumera pe toți, mă voi limita aici să remarc în mod special două cântărețe care își făceau cu această ocazie debutul pe scena Operei din Paris. Este vorba de minunata mezzosoprană americană Elisabeth DeShong (Ulrica), ale cărei grave profunde vor continua mult timp să îi înspăimânte pe mulți dintre spectatorii prezenți în sala Bastille și, într-un alt registru, de soprana spaniolă Sara Blanch (Oscar), ale cărei acute cristaline mi-au încântat auzul, mai ales în ultimul act. De asemenea, trebuie menționată și prestație convingătoare a celor doi conspiratori, americanul Blake Denson (Tom) și francezul Christian Rodrigue Moungoungou (Samuel), cu precădere în ultimul act.
Dacă ar fi să ne raportăm la regularitatea cu care publicul o ovaționează pe Anna Netrebko după fiecare intervenție a sa, dar și la sfârșitul reprezentației, este clar că mai toată lumea venise pentru ea, mai ales că soprana se prezenta încununată de triumful său în rolul Ameliei obținut la San Carlo din Napoli în urmă cu numai câteva luni. La Paris, rusoaica face din nou spectacol grație unor acute strălucitoare, unui registru mediu omogen, unor grave întunecate, unei sumedenii de sunete filate și unei voci unice și puternice ce străpunge cu ușurință zidul orchestral. Nu e de mirare că, în aceste condiții, La Splendida se impune detașat, dominând fără probleme trio-ul personajelor principale, pe care îl formează alături de Matthew Polenzani (Riccardo) și Étienne Dupuis (Renato). Ori aceștia din urmă nu sunt deloc niște cântăreți oarecare, ci artiști consacrați, care se produc regulat pe marile scene lirice ale lumii și care ne-au încântat de fiecare dată când i-am putut vedea la Paris sau în înregistrări video pe internet!
În mod inteligent, în aria Di' tu se fedele..., americanul se arată de altfel respectuos față de partitură, evitând capcana unei "translații" către acute ale notelor grave de la finalul fiecărei strofe, o greșeală pe care o comit numeroși tenori contemporani în rolul lui Riccardo. Duetul final Teco io sto... Oh qual soave brivido... din actul al doilea este de o mare frumusețe, Netrebko și Polenzani făcând acum aproape joc egal, cu un ușor avantaj totuși pentru soprana rusoaică, care nu voia sub nicio formă să se lase mai prejos. Din punct de vedere vocal, actul al treilea a fost, de departe, cel mai reușit. Netrebko l-a deschis cu un foarte emoționant Morrò, ma prima in grazia, presărat cu pianissimi de mare finețe. Elegant și distins așa cum îl știm, dar de această dată plin de furie, baritonul canadian Étienne Dupuis a continuat cu o interpretare foarte seducătoare a ariei Eri tu..., care marchează un adevărat punct de cotitură în atitudinea sa față de Riccardo.
Spre final, într-un bulversant Ma se m'è forza perderti, Matthew Polenzani ne-a arătat că dispune de o voce generoasă și un joc scenic exemplar, încheind astfel în mod strălucit o seară în care corurile și orchestra Operei din Paris, dirijate de Speranza Scappucci, au reușit, la rândul lor, să se ridice la același nivel de excelență.
(foto: Benjamin Girette / ONP)
Bal mascat de Giuseppe Verdi, Opera Natională din Paris, Sala Bastille (30.01.2026)
Conducerea muzicală: Speranza Scappucci / Regia: Gilbert Deflo / Decorurile și costumele: William Orlandi / Coregrafie: Micha van Hoecke
Distribuție: Amelia: Anna Netrebko / Riccardo: Matthew Polenzani / Renato: Étienne Dupuis / Oscar: Sara Blanch / Ulrica: Elisabeth DeShong / Samuel: Christian Rodrigue Moungoungou / Tom: Blake Denson / Silvano: Andres Cascante / Un judecător: Ju In Yoon
Orchestra și Corurile Operei din Paris.