Republica Franceză. Nice - La Clemence de Titus

Afișul ne spune că: a L'Opera de Nice / L'empereur Titus / Pardonne tout. Sauf les fausses notes. Ceea ce este, evident, corect. Direcția muzicală: Kirill Karabits (ucrainian, mă rog!)

După ce acesta sosește, primește aplauze și pregătește orchestra, începe, la o televiziune locală, un talk show, sub titlul: Le courage de Vitellia (Anais Constans). Pentru că, după ideile celor care au produs acest spectacol (Jean-Philippe Clarac & Olivier Deloeuil & le Lab), ea, Vitellia, este personajul principal din operă: primărița orașului Nice (pentru că fix aici se desfășoară acțiunea - cam prin anii '70 ai secolului trecut); femeia hotărâtă, mândră, puternică; cea care, plină de bune (!) intenții, care face și desface jocuri, ițe, povești.

Patriotismul francez este omniprezent în spectacol (bine, apare, mai firav, și ideea de Uniune Europeană): întâlnirile oficiale (La Clemenza, ensemble - de exemplu) au loc în săli albe; dansurile populare Nicoise nu lipsesc; drapelul UE, al Republicii Franceze, dar și unul local pe care nu-l pot defini, sunt arborate.

Roșul este culoarea inițială a ținutei office a Vitelliei (putere, dorință, voință). Cu cât ajunge mai aproape de Tito, culoarea se schimbă în albastru (plus cocarda tricoloră a primăriței orașului Nice). Tot albastrul este culoarea costumului pe care îl poartă Tito. Albul, culoarea din mijloc (că tot este o culoare ce rezultă din combinarea tuturor celorlalte - cel puțin în mintea lui Marc Chagall, după cum ne spunea, dimineață, Gillaumette, doamna care ne-a ghidat, atent, plăcut, zglobiu, informat și bine documentat, printre mesajele biblice și cele de amor ale pictorului, în Musée National Marc Chagall) este culoarea dintre Vitellia și Tito. Culoarea celorlalte personaje, de fapt (Sesto, Servilia, Annio, Publio). Fără să fie alb, evident.

La Clemence au service du peuple, mai apoi. În palatul / hotel / birou în care locuiește (repet, în Nice), Vitellia - acolo sunt filmate scenele care ne sunt prezentate, pe un ecran, în cazul în care nu pricepem ce se întâmplă - dorește îndepărtarea lui Tito. Dar și pe scena albă, toată, de parcă ne-am afla într-un laborator de cercetări, experimentări și încercări politice.

Monstrueux, cruel, Titus. Scrie, la început, pe pancartele celor care nu-l mai doresc la conducerea Imperiului (sau a Departement des Alpes Maritimes) pe Tito. După ce încercarea de a-l asasina pe Împărat în Capitoliu eșuează (prea multă agitație, prea mult fum, prea multă obscuritate, prea multă confuzie, prea puțină dorință), același popor (inclusiv cei din Police municipale) aduc alte pancarte: Genereux. Clement. Titus.

La clemence comme devoir. Cam așa ni se sugerează în final, după ce ascultăm protagoniștii, în duete sau în arii foarte bine interpretate (Tito - Enea Scala, Sesto - Marion Lebegue, Servilia - Faustine de Mones, Annio - Coline Dutileul, Publio - Gabriele Sagona). Mă rog, iertarea ca firesc, normal, obișnuit - ideea pe care compozitorul nostru drag și libretistul lui (Caterino Mazzolà - după Metastasio și Viața celor doisprezece Cezari, opera lui Suetonius) ne-o transmite, de fapt, pe tot parcursul operei. Și încă o dată - apăsat, temeinic, definitiv, acum, în final.

Prostioarele, sunt și ele, prezente în spectacol: după incendiul din Capitol (care lipsește cu desăvârșire), drapelul UE este ars, distrus, dar, da, se salvează cel al Republicii; Servilia - dornică să devină, la fel ca Vitellia, consoarta Împăratului nehotărât, scapă de un parpalac, pentru a-și acoperi costumul corpul și costumul de baie roșu, la fel ca Marianne, cu drapelul tricolor (« Liberté, Égalité, Fraternité »); covorul roșu se tot plimbă pe scenă, cam degeaba, fix pe unde sunt așteptați pașii Împăratului; pistolul cu care Sesto ar cam / n-ar prea vrea să îl ucidă pe Tito; bustul Împăratului - mare, la început, apoi, din ce în ce mai mic, pe măsură ce autoritatea sa pare că se reduce, în așteptarea tensionată a asasinării sale; propria-i imagine - afiș, cu care Tito dă de pământ, înțelegând că prea a tolerat multe prostioare.

La Clemenza di Tito à la française, à la Niçoise (ca celebra salată), nu m-a convins decât de faptul că regizorii de operă de azi n-au nici idei, n-au nici cultul muzicii clasice, n-au nici aplecare, interes, chef, dorință să priceapă și să respecte opera, ca gen muzical, așa cum a fost gândită de compozitori.

Am apreciat interpreții. Mai ales pe soprana Anais Constans (Vitellia) și pe mezzo-soprana Marion Lebegue (Sesto).

Așa a fost al doilea spectacol cu noua producție a Operei din Nice cu opera lui Mozart, La Clemenza di Tito (duminică, 1 februarie 2026, ora 15:00). Aici, în Nice, la ville de la villégiature d'hiver de riviera. În limba franceză. S-ar pierde farmecul acestei superbe formulări, dacă am încerca să forțăm integrarea în limba română a acestor termeni aproape intraductibili: villégiature, riviera, promenade, vacances...