În cele ce urmează, notații la cald despre toate spectacolele văzute.
29.01.2026 - Dragostea celor trei portocale (Trupa "Mihai Raicu")
Din păcate, din textul lui Gozzi nu a rămas mare lucru, originalul fiind luat drept pretext, canava pentru o construcție destul de neclară, un fel de basm contemporan. Interpolările și aducerile la zi (discursuri despre libertatea de gîndire și importanța politică și de liant social a rîsului, despre internet, televiziune, live-uri din călătoria prințului) sînt, după cum scrie în caietul-program, rezultatul "dramatizării și adaptării scenice de Ovidiu Caița, pe baza improvizațiilor actorilor". Ce iese e un spectacol amestecat în care intențiile regizorale, mai ales, sînt imprecise și parcă neduse la capăt. La Gozzi, de exemplu, prințul e bolnav de o melancolie pe care nici medicii, nici curtenii nu reușesc să o vindece oricîte glume ar face, iar singura salvare ar fi rîsul; boala se datorează vrăjitoarei Morgana care, cînd prințul, totuși, rîde accidental, mai aruncă un blestem: prințul nu va fi salvat decît dacă va cuceri dragostea a trei misterioase portocale pe care trebuie să le caute - simplu, ca-n basme. Prințul pleacă în călătorie, secondat de slujitorul său, Truffaldino, și sabotat continuu de Leandro, prim-ministru, și de Clarice, verișoara lui, care vor să scape de el și să pună mîna pe regat. Ajunge la palatul vrăjitoarei Creonta, reușește să fure portocalele, ajung în deșert, taie portocalele ca să bea sucul, portocalele se transformă în prințese, două mor de sete, a treia e salvată de Truffaldino care-i aduce apă, Creonta o transformă-n porumbel, magul Celio o readuce la chip omenesc, prințul o ia de soție: finale allegro.
În varianta de la Satu Mare, regele a interzis rîsul în regat (prilej de digresiuni politice despre libertate de expresie, puterea eliberatoare a rîsului etc.), apoi îl decretează obligatoriu (alte digresiuni pe teme politice). Pare că regizorul Ovidiu Caița a vrut să adune prea multe teme, clasice ori actuale, și idei la un loc, pedalînd prea mult pe intriga politică - Gozzi avea pretenții mai mici. Gozzi respectase tipologia personajelor din Commedia dell'Arte. Ovidiu Căița le scoate din matcă. Nu se mai înțelege, de exemplu, nimic din rolul lui Brighella (excelentă, însă, Raluca Mara), duse sînt răutatea și oportunismul lui. De ce unii actori (Bianco Erdei, Prințul; Roxana Fânață (care semnează și coregrafia), Asistenta, Ninetta; Vlad Mureșan, Pantalone; Andrei Stan, Leandro) se mișcă și rostesc firesc, iar Ioana Cheregi, în Clarice, șarjează, cu mișcări mecanice? De ce Creonta și Fata Morgana sînt jucate în travesti la vedere de Cătălin Mareș (de altfel, foarte bun în tot ce face)? Greu de spus.
Spectacolul are o scenografie interesantă (Bogdan Spătaru), dar nu întotdeauna motivată (cum transformarea portocalei salvate în porumbel a fost scoasă din poveste, ce rost mai are imaginea video cu porumbei albi înșirați pe-un fir de telegraf?). Costumele viu colorate și identificînd bine personajele sînt neunitare, amestecă epoci și situații. Multe momente vizuale foarte frumoase (de exemplu, scena apariției portocalelor). Muzica (cîntece compuse de trupa Fără zahăr) sună bine, dar nu toți actorii pot cînta. Pe de altă parte, momentele muzicale sînt mult prea lungi și dese, devin adevărate burți și ajung să plictisească. E meteahna întregului spectacol, de altfel: se țipă excesiv și se rîde mult, dar mai ales pe scenă, nu în sală. Nici măcar Truffaldino (Andrei Gîjulete), și el cu partitura mult deosebită de original, cu toate giumbușlucurile lui executate în cheie minoră, nu prea are haz. Smulge, în schimb, aplauze Ciprian Vultur (Regele, Celio), cu, pe lîngă jocul precis, cîteva performanțe sportive de invidiat, însă parcă nu impuse de logica textului, atîta cîtă e.
Spectacolul poate rezista totuși prin prestația trupei - neomogenă, dar cu mulți actori talentați și cu certe individualități.
Despre celelalte spectacole citiți aici.