În cele ce urmează, notații la cald despre toate spectacolele văzute.
31.01.2026 - A Mester és Margarita / Maestrul și Margareta (Trupa "Harag György")
Un spectacol cu o poetică aparte reușește Sardar Tagirovsky, regizor tânăr, școlit la Târgu Mureș de Bocsárdi László și care, în mod remarcabil, nu-și reproduce maestrul. Din romanul atît de complex al lui Bulgakov, Tagirovsky păstrează cîteva secvențe importante, mai potrivite adaptării scenice, cu care construiește un fir narativ coerent, alimentat și de fragmente recitate / povestite de actori-martori sau de un "cor antic" întruchipat de locuitori ai Moscovei. E o soluție viabilă.
Tagirovsky și scenografa Sós Beata folosesc eficient și cu multă inventivitate posibilitățile scenei și chiar ale sălii. Pe mijlocul scenei e ridicat un zid de o grosime sesizabilă, zid care, pe o parte a lui, e perete al palatului Hașmoneilor din Ierusalim, pe cealaltă, perete de camere din Moscova, turnanta permițînd alternanța spațiilor de joc, precum și o sarabandă năucitoare în scena balului lui Woland - moment în care fantezia lui Mihály Katalin în privința costumelor se dezlănțuie (nu că și-ar fi reprimat-o pînă atunci...). Într-o secvență memorabilă, un perete al zidului devine transparent și lasă să se întrevadă ființe prinse, întemnițate. Culoarea e, de asemenea, importantă, de la costume (acoliții lui Woland sînt îmbrăcați în negru sau roșu; Maestrul și Ivan în culori deschise, șterse etc.) la decor.
Tagirovsky are o estetică deja bine conturată - deși ușor eclectică încă: elemente expresioniste de joc și costum (chip vopsit, mască), se conjugă cu un joc foarte realist - și o intuiție a construcției vizuale absolut remarcabilă. Sînt momente în care poezia parcă țîșnește din nimic, momente foarte scurte care impresionează și rămîn - cum e cel al apropierii mîinilor de o parte și de alta a unui geam invizibil - sau unele desenate îndelung, cum e prima întîlnire dintre Margareta (Sosovicza Anna, și cu atuul unei voci foarte bune), cu buchetul de flori galbene în mîini, și Maestru. Muzica (Bakk-Dávid László) joacă și ea un rol extrem de important în această scenă nostalgică, la fel ca în întreaga montare.
Notez aproape cu uimire firescul cu care regizorul introduce elementul politic percutant în acest spectacol marcat poetic. O face și vizual (steaguri fluturate, portrete sau statui ale conducătorilor sovietici), și auditiv (imnul URSS). Pe de altă parte, figura lui Woland e construită explicit ca o replică a birocrației și fățărniciei bolșevice - mai explicit decît își permisese s-o facă Bulgakov.
E de remarcat, de asemenea, lentoarea voită, căutată a desfășurării: Tagirovsky nu are obsesia spectacolului scurt și bine face.
Ce lipsește însă din adaptarea romanului lui Bulgakov e spiritualitatea creștină. În roman, Maestrul scrie despre Pilat (aici, interpretat foarte bine de Varga Sándor) ca să vorbească despre Iisus. La Tagirovsky, această dimensiune este neglijată - Iisus (Poszet Nándor și Erdei Máté) apare în două scene puternice vizual, dar atît. Povestea Maestru-Margareta devine secundară, iar relația dintre personaje aproape nu există. Spectacolul se concentrează pe figura lui Woland - diavolul ca demonstrație implicită a existenței lui Dumnezeu - excepțional interpretat de Rappert-Vencz Gábor, cu rigoare și economie de mijloace, un diavol mai degrabă intelectual-ironic decît diavolesc. Spectacolul funcționează însă foarte bine și așa, cu Woland în centru.
E un spectacol atît de trupă, cît și de individualități. De trupă, pentru că sînt mulți actori, fiecare contribuie și la cor, iar relații cu adevărat între ei nu se stabilesc; de trupă, mai ales mulțumită omogenității și calității excepționale a actorilor. De individualități, pentru că aproape toți actorii au și partituri clare, de mai mare sau mai mică întindere, iar majoritatea aparițiilor se rețin, oricît de scurte ar fi. Pe lîngă cei deja pomeniți, un rol excelent (și complet diferit de al Directorului, din Sopro / Șoapte din umbră, spectacolul lui Bocsárdi) face Szabó János Szilárd: poetul Ivan Ponîrev (Pribeagul), individ frust și sincer, păstrîndu-și o anumită ingenuitate deși bine spălat pe creier, simbolul omului aneantizat de sistem - sînt nuanțe pe care actorul le expune prin joc, prin atitudini, nu doar prin ce spune. Se simte la el, ca și în Sopro, rolul atent construit. Foarte, foarte bune și scena cu Woland, în deschidere, și scenele lui din ospiciu.
În rolul Maestrului, Frumen Gergő construiește un personaj parcă inspirat, lovit de har, iluminat. Nagy Orbán trece fără nici o dificultate de la Berlioz, la Caiafa și la Lihodeev. Bogár Barbara e o Hella care aici e mult mai prezentă decît în roman și face oficii de slujitoare fidelă a lui Woland, jucînd pe linia subțire dintre senzual și autoritar. Aproape de nerecunoscut dacă nu o cunoști bine, cu chipul vopsit, Keresztes Ágnes e un Azazello delicios. La fel de simpatic e motanul Behemoth al lui Orbán Zsolt. Rappert-Vencz Stella e un Koroviev autoritar, căruia nu i se mișcă nici un mușchi pe față. În două apariții complet diferite, uriașul blînd Diószegi Attila.
Un spectacol despre care se poate discuta la nesfîrșit, atît despre propunerile regizorale, cît și despre jocul actorilor. E tot ce ne putem dori de la teatru.
(Foto: László Czinzel)
Despre celelalte spectacole citiți aici.