În cele ce urmează, notații la cald despre toate spectacolele văzute.
30.01.2026 - Sopro - Suttogás a sötétben / Sopro - Șoapte din umbră (Trupa "Harag György")
Minunat spectacolul făcut de Bocsárdi László pe textul lui Tiago Rodrigues! Un text care aduce în prim-planul scenei (la propriu) sufleorul - aici, o doamnă sufleor. Ideea nu e nouă, firește, s-a mai scris și s-a mai montat (Jean Anouilh, Botho Strauss...). Originalitatea textului lui Tiago Rodrigues, figură importantă a teatrului european contemporan, e împletirea dintre, pe de o parte, rememorările bătrînei doamne sufleur, încă activă, gîndurile ei despre teatru și despre lumea din "teatrul ei", și, pe de altă parte, fragmentele de spectacol care prind acum viață și șterg treptat granița dintre închipuire și realitate. Teatrul ca lume în sine și ca Lume - și asta s-a mai făcut. Aici apare însă și o dimensiune metafizică, de nu chiar mistică, indiferent că e spusă explicit sau nu: teatrul ca formă de nemurire, de neuitare, de poartă către divin. Și tocmai dimensiunea asta e accentuată de montarea lui Bocsárdi, prin felul cum a îndrumat actorii și prin construcția scenică - trebuie spus că textul lui Rodrigues nu conține nici o didascalie, întreaga construcție e opera autorilor spectacolului.
Pretextul e simplu. Directorul unui teatru - cuceritor prin trecerile de la energie debordantă și pătimașă la perioade de reflecție calmă, dar concentrată, tînărul Szabó János Szilárd - e nevoit să oprească producția unui spectacol ajuns chiar aproape de premieră și are ideea să-l înlocuiască cu un spectacol despre și cu doamna sufleur a teatrului. În următoarele două ore și douăzeci, fără pauză, doamna sufleur, bînd cafea după cafea, explică de ce nu poate accepta - e personajul din umbră care, prin definiție, nu are ce căuta la rampă; e păstrătoarea tuturor secretelor teatrului, iar acestea nu trebuie devoalate; e obișnuită cu umbra, soarele, îi face rău; etc. Tot explicînd, își aduce aminte, amintirile se întrupează aievea, directorul-regizor caută și el, schimbă mereu propunerea și, în final, doamna sufleur acceptă.
Pe scena presărată cu obiecte de recuzită care par aruncate, părăsite, din cotloanele memoriei doamnei sufleur ies pe rînd actori care joacă sau repetă cîteva scene mai mult sau mai puțin celebre. De exemplu, cea a despărțirii lui Verșinin de Mașa, în care strălucesc Budisza Evelyn și Nagy Csongor; aici, Diószegi Attila, desenează un Kulâghin extrem de interesant și mult diferit de alte montări pe care le-am văzut - cu atît mai interesantă propunerea, cu cît, după studenție, Bocsárdi nu a mai montat Cehov (ar cam fi timpul s-o facă); sau scena înfruntării unui Creon impunător (Diószegi Attila) de către Antigona (Moldován Blanka) și Ismena (Budisza Evelyn); o scenă lungă din Avarul în care versatilul Nagy Csongor culege aplauze la scenă deschisă; o scenă mută, de o mare frumusețe, în care Moldován Blanka își face exercițiile (voce, poziție, respirație), se îmbracă și se machiază pentru rolul lui Izabel, făcînd vizibilă, palpabilă, transformarea actorului în personaj; aceeași Moldován Blanka, actriță cu posibilități uriașe, complet schimbată, într-o scenă a lui Berenice (Racine). Pe lîngă scenele astea, una (poate puțin prea lungă), care teatralizează o situație reală, între Moldován Blanka (acum, fosta directoare a teatrului, care află că are cancer) și Nagy Csongor (partenerul ei în teatru și nu numai) - impecabil construită relația dintre ei. Trecerile între scenele de teatru pur și rememorările ca aceasta tocmai descrisă se fac pe nesimțite, e una dintre izbînzile montării.
Permanent în scenă, discretă, așa cum îi cere slujba și îi e felul, doamna sufleur. Cu o admirabilă prezență scenică, Doamna Méhes Kati face parcă din nimic un rol magistral. Nu ridică o dată vocea, rostește fără emfază, aproape alb monologuri impunătoare, dă senzația că vorbește firesc, că nu joacă (e sufleur, nu actor!), umple literalmente scena și cînd e singură - ține-n mînă sala. Rară demonstrație de actorie minimalistă.
Există multă gingășie a sentimentelor în montarea asta a lui Bocsárdi cu un text ale cărui teme se suprapun bine cu căutările lui de regizor - unul împlinit, care nu mai are nimic de demonstrat. Un spectacol care găsește echilibrul între afirmarea regizorală și punerea în valoare a actorilor - și ce actori!
Despre celelalte spectacole citiți aici.