"Se prea poate ca, undeva în America profundă, o blondă care-a furat bani din seiful de la serviciu, pentru o escapadă în weekend cu iubitul ei, să fi fost asasinată într-un motel de un psihopat, în timp ce-și făcea duș (știre de ora 5); dar povestea acesteia nu ne tulbură mai mult decît o știre despre un tată care și-ar fi violat fiica într-un sat din Munții Apuseni... Pentru ca ea să ne tulbure într-adevăr, e nevoie de Cinema. Iar Cinema-ul înseamnă Formă: ceea ce vezi în amintire mult timp după ce ai văzut la cinema. Orice film e dator să răspundă la întrebarea: de ce povestea aceasta trebuia să devină film? Ce imagine face diferența? Ce montaj paralel? Ce close-up? Ce travelling? Poveștile noastre, văzute la televizor, seamănă îngrozitor una cu alta - și noi ne-am obișnuit să le recunoaștem așa, în banalitatea și lipsa lor de originalitate."
În esență, este vorba de vechea distincție dintre formă și conținut iar ALȘ consideră (în linii mari) că cel din urmă fără cea dintâi nu este egal cu mai mult de o știre dintr-un ziar. Nu mai pot să-l întreb pe Leo dacă bascula chiar orice formulă narativă în grămada de titluri de gazetă - chiar și un film inovator precum Il conformista intră acolo? Dar dacă l-aș putea întreba, cred că mi-ar zice nu - conținutul nu înseamnă decât "ce"-ul, în timp ce "cum"-ul ține de tot ce înseamnă viziune autorială, incluzând nu doar elementele intrinseci ale filmului (montaj, imagine etc), ci și tehnica narativă, adică felul în care acel regizor sau scenarist sau regizor-scenarist vrea să spună povestea.
Mai mult, se prea poate ca ALȘ să nege, prin paragraful de mai sus, dreptul filmelor de a trâmbița un mesaj, cu alte cuvinte un anumit gen de film politic - cel fără idei politice în sine, ci doar cu rol de portavoce a unor mesaje care, puse în context, devin politice, deoarece contextul poate fi un război a cărui miză este, de pildă, perpetuarea colonialismului. Să-i zicem, un cinema documentarist-politic.
Un asemenea film este Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab , un cvasi-documentar care spune povestea adevărată a felului în care și-a pierdut viața o fetiță palestiniană, în câteva ore după ce mașina în care se afla a fost bombardată de forțele militare israeliene într-un raid. Filmul se petrece doar în dispeceratul palestinian pentru urgențe iar Ben Hania folosește înregistrarea reală a convorbirii dintre Hind Rajab și operatorii de urgență. Vocea reală e doar a fetei - cei de la cască sunt jucați de actori profesioniști, care rostesc replicile dispecerilor reali din cadrul apelurilor, în afara lor totul fiind scenarizat. Cam tot ce-ți poți imagina că se va întâmpla se întâmplă, de la birocrația întregului proces de a trimite o ambulanță la un rănit (incompatibilă cu salvarea de vieți) până la neputința coordonatorilor, care inevitabil au căderi nervoase în care urlă, aruncă obiecte etc, în timp ce sărmana fată imploră să fie salvată și se plânge că e singură și rănită.
Tehnica nu e nouă, cu câțiva ani în urmă un film numit Reality se ținea de transcriptele intervenției FBI-ului la domiciliul unui avertizor de integritate, în legătură cu interferența Rusiei în alegerile din 2016 din SUA. Spre deosebire de Reality, în Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab actorii nu au altceva de făcut decât să plângă și să țipe. Unii ai senzația că au fost aleși tocmai pentru asta, precum Motaz Malhees în rolul inimosului operator ce preia apelul lui Hind Rajab - se distinge prin ochii verzi-gri mari, triști, care par să plângă și când nu lăcrimează propriu zis.
De mai multe ori m-a preocupat întrebarea aceasta pe parcursul anilor - ce anume transformă un film, precum al lui Ben Hania, din știre în cinema? Din păcate, eu nu-i pot oferi un răspuns: fiind neoriginal din punct de vedere stilistic și aproape obscen de rudimentar în pârghiile emoționale pe care apasă, tehnica se rezumă la a da sala de cinema în clocot. O parte bună din spectatori vor ieși cu lacrimi în ochi sau roșii de supărare, dar câți vor ține minte filmul tunisianei după ce vor fi asaltați, pe social media și site-uri tradiționale, de zeci de alte știri despre atrocitățile israelienilor din Gaza, asta nu pot decât să ghicesc. Și aș zice că vor fi, probabil, puțini.
"La cinema, oamenii spun poveștile lor. La televizor, oamenii spun poveștile noastre" intitulează ALȘ un întreg paragraf din eseul său. Poveștile devin ale "lor" (adică ale autorilor) în momentul în care personalitatea, conștiința, cultura lor le ating și le transformă, narativ și estetic. Știrile / televiziunea, în schimb, caută să te absoarbă în text livrând "realitatea", una singură, impersonală, în a cărei arenă se presupune că participăm cu toții. ALȘ nu prea intuise modurile în care "realitatea" avea să fie descompusă, astăzi, în elemente ce se potrivesc orientării fiecărei tabere care creează știrile (mai rău, poate chiar ignora instanțele în care fusese distorsionată și până atunci).
Sawt Hind Rajab / The Voice of Hind Rajab poate fi interpretat și ca un astfel de produs al descompunerii realității prin parametri ideologici - livrează un mesaj (real, sunt convins) la fel ca zeci de altele de pe aceeași pagină de ziar, fără vreun interes să facă vreo legătură cu ele, dar și fără resursele necesare de a se diferenția calitativ de ele. Este un obiect creat cu competență și implicare, și totuși nu prea este cinema așa cum îl înțeleg eu. Trăim în vremuri care ne izolează în bule, care la rândul lor dau emoția la maximum și rațiunea la minimum iar cinema-ul ca produs al unei viziuni se poate să nu mai fie de prea mare interes. În acest sens, filmul lui Kaouther Ben Hania este un bun reprezentant al vremurilor actuale: angajat (și totuși depersonalizat), țipător, perisabil.