Încercând, zadarnic, să-mi ordonez gândurile și simțămintele, o singură idee obsedantă, care s-a strecurat în subconștientul meu atunci când citeam jurnalul Oanei Pellea, îmi strălucește, mai puternic decât orice altceva, în minte: "Tâmpite mai sunt cuvintele când nu poți exprima ce e înăuntru.", adică exact atunci când teatrul devine un activator al unei aproximative biografii personale.
Cu toate că senzația de rău, fie cauzată de nedreptate, fie, paradoxal, de simpla încercare de a supraviețui, este predominantă, modul de construcție al spectacolului nu îți permite să te gândești la vreo cale de scăpare a ta, din el. Durerea crescândă generează senzația de sufocare, întreținută perfect de albul-rece, specific camerelor de spital, al decorului aparent banal, dar cu o mare însemnătate, creat de Adina Mastalier. Speranța întărește această senzație, demonstrându-și aparenta futilitate în acest context, accentuând ideea pe care o aveam până într-un anumit moment al spectacolului: moartea, de fapt, există.
Lucrurile s-au întâmplat în așa fel încât nu am putut vedea nici măcar o singură reprezentație pe scena unui teatru. Sperând că spectacolul va apărea, într-o bună zi, în mediul online, am decis să îmi cumpăr cartea și s-o citesc imaginându-mi vocile, chipurile, mișcările posibile ale actorilor, pe care îi cunoșteam bine, deja, din alte spectacole. Toate acestea se întâmplau la începutul anului 2025.
A fost pentru prima oară în viața mea de cititoare când am plâns cu o carte în mână, datorită ei. Da, plâng, uneori, la filme și la teatru, deci fondul sensibil există. Totuși, la cărți nu reușisem. Poate pentru că în perioada aceea prinsesem, pe de o parte, rădăcini în coperțile Spațiului gol al lui Peter Brook, iar de cealaltă, într-una dintre cele trei cărți ale lui Stanislavski, în care acesta își explică sistemul. Două volume foarte dorite și emoționante, dar din cu totul alte puncte de vedere, care au legătură, mai degrabă, cu nivelul de obsesie al cititorului, în speță al meu. Dar asta este o altă poveste. Plânsul a început să devină, pentru mine, ceva absolut firesc, la pagina 101 a ediției pe care o am, odată cu următoarea afirmație: "Cred că încep să mor." O spune Oscar, un băiețel de zece ani, bolnav de leucemie, care trăiește într-un spital, gândindu-se permanent la iminența propriei morți.
Parcursul lui, revenind la începuturile cărții, este oarecum fericit, dacă mă pot exprima astfel în condițiile date, care sunt, firește, cumplite. La început eminamente deznădăjduit, Oscar, simțindu-se abandonat, declară război tuturor, indirect, prin comportamentul său. Singura persoană care mai contează pentru el este Tanti Roz, o bătrână infirmieră care îl îngrijește, ce născocește povești cât ai clipi și oferă adevărate lecții de umanitate. Ea devine îngerul lui în momentul în care îi propune să-și trăiască fiecare zi ca și cum ar trece zece ani, și îl determină să îi scrie lui Dumnezeu zilnic, pentru a nu fi niciodată singur. Astfel, destinul lui Oscar se schimbă, ajungând să-și trăiască adolescența, să se îndrăgostească, să se căsătorească, să sufere pierderi și să îmbătrânească, pentru ca, la apusul vieții, să regăsească iubirea, toate acestea într-un interval foarte limitat, dar care, pentru el, a însemnat, de fapt, peste o sută de ani de viață realmente trăită, cu ajutorul imaginației. Relația sa cu Dumnezeu se încheie într-un mod calm, eliberator, ultimele lui cuvinte scrise și lăsate pe noptieră fiind: "Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească."
La începutul lunii septembrie a anului 2025, spectacolul a putut fi urmărit online, devenind, pentru mine, unul dintre puținele înregistrate care se simt ca și când actorul respiră și transpiră în fața ta (este necesar să menționez faptul că eu cred profund în experiența pe care o oferă teatrul trăit în sală). Plânsul necontenit al lui Tanti Roz, acoperit de zâmbetele ei care mascau un gol foarte prezent în stomac, conștientizarea unui destin ce nu mai putea fi schimbat, dar în care, totuși, o speranță devastatoare își făcuse loc, toate acestea au, fără îndoială, același impact de oriunde ai fi, din orice unghi ai privi, cu oricare fărâmă de suflet rămasă intactă ai simți. Oscar și Tanti Roz taie fin orice inimă datorită gingășiei deosebite și a felului în care o poveste care poate părea, inițial, doar lacrimogenă, devine mult mai mult decât atât: un apel la empatie, înțelegere și sensibilitate. O reprezentare a unui Dumnezeu privit și simțit altfel: mai natural, mai firesc, mai uman.
Despre regia acestui spectacol aș putea scrie suficient de mult încât să mă încâlcesc eu însămi în propriile mele gânduri, ajungând, astfel, la superfetație, lucru ce ar sfărâma chipul perfect al acestei experiențe viscerale. Ca să evit această situație, dintre toate detaliile minunate aleg să vorbesc doar despre două, care, pentru mine, au fost cruciale.
Modul în care Chris Simion-Mercurian a reușit să își ghideze actorii către emoția autentică și perpetuă a fiecărui personaj, a fost, cu siguranță, de o finețe aparte. După ce am urmărit spectacolul, senzația mea a fost aceea că, în timpul repetițiilor, sufletele actorilor, așezate pe o masă, așteptau să primească trăirile personajelor, gândite cu migală de către regizoare, ca, mai apoi, tot ea să le așeze, la lumina caldă a unei lămpi, cu o pensetă, ușor, în sufletele lor răbdătoare și dispuse să le conțină și să le asume fără urmă de emfază.
Cel de-al doilea detaliu, care pe mine m-a zdruncinat, din motive subiective, mai tare decât altele, a fost universul sonor: The Cranberries. Doar The Cranberries. Pentru puțin context, de la 8 la 16 ani am ascultat exclusiv muzica lor. Dolores reprezenta pentru mine femeia arhetipală, iar accentul meu, care părea foarte fancy pentru profesoara de engleză, era, de fapt, al ei. Practic, întreaga perioadă de formare esențială, apariția primelor mele idei, valori și principii, a fost cultivată cu muzica lor în căști. Totul se lega, într-un fel sau altul, de această trupă, care încă este preferata mea, fără să mai las impresia că mă obsedează. Odată cu venirea căldurii, îmi port la fel de mândră tricoul cu chipurile lor, și îmi aduc aminte de umerii pe care obișnuiam să plâng: cel drept, Rupture, iar stângul, In the End. De aceea, atunci când am auzit primele sunete din spectacol, mi-a fost clar că va însemna enorm pentru mine, chiar dacă acesta ar fi fost singurul lucru memorabil din el. Firește că nu s-a pus problema, ci dimpotrivă.
Oana Pellea, în rolul lui Tanti Roz, a reprezentat, de la bun început, o certitudine, în primul rând din punct de vedere al veridicității sale scenice. M-am gândit îndelung la alte posibilități și am ajuns la o concluzie clară: nu există. Am convingerea că a fost hărăzită să joace acest rol, altfel neputându-mi explica echilibrul perfect pe care i l-a oferit lui Tanti Roz. Atât de multă fragilitate, dar și putere, tandrețe, în corelație cu seriozitatea, și, nu în ultimul rând, o forță colosală de a iubi. Privindu-i reacțiile, am simțit cum prin fiecare por transmitea o infinită dragoste și empatie, două dintre calitățile cele mai însemnate ale unei infirmiere care trebuie privită ca o ocrotitoare absolută, fiind, în fond, un mediator, și chiar mai mult decât atât, între Dumnezeu și copiii bolnavi. Pentru a rezuma impactul transpunerii ei în acest rol asupra mea, voi menționa un singur aspect: de fiecare dată când aud pe cineva rostind cuvântul "băiatule", automat, fără să-mi dau seama, vocea ei o înlătură pe cea a emițătorului, iar prezența blândă a lui Tanti Roz îmi acaparează complet mintea, fără să pot controla în vreun fel acest lucru. O simt aproape mereu, și, involuntar, îi caut bunătatea în fiecare om pe care îl întâlnesc pe stradă.
M-a fascinat modul în care Marius Manole a reușit să se transpună complet, fără reticență sau patetism, în viața lui Oscar, și, în special, în trupul său, care, pe parcursul spectacolului, a evoluat într-un adevărat argument ontologic. El nu propune un stil de interpretare, ci devine dovada supremă a existenței agonice a lui Oscar, trupul susținându-i realitatea. Este incredibil să observi cum un bărbat sănătos se metamorfozează într-un copil bolnav, care se plimbă zi de zi pe muchia morții. Felul în care Marius Manole s-a folosit de corpul său în spectacol poate constitui oricând un obiect de studiu detaliat, de factura antropologiei teatrale. Cu toate că nu au existat coregrafii ample, tensionările musculare ale lui Oscar din timpul acceselor de tuse reprezintă o imagine extrem de pregnantă pentru orice tip de spectator, în special pentru acela care apreciază și înțelege importanța prezenței corporalității în teatru, aceasta fiind un mijloc complex de exprimare a intenși trăirilor. Văzându-i mișcările, m-am gândit automat la conceptul riguros al lui Eugenio Barba, "știința corpului dilatat", și la modul în care actorul își modifică, aproape în totalitate, fizicul, dinamica și expresivitatea, în funcție de cerințele specifice ale personajului său. Astfel, Marius Manole nu doar că a devenit Oscar: poate că a fost chiar mai suferind decât acesta, punând în lumină efemeritatea existenței umane.
Cristina Casian, în rolul răutăciosului copil, Bacon, și Antoaneta Cojocaru, în cel al carismaticei Peggy Blue, construiesc o lume în care Oscar să poată redeveni viu prin relații, nu izolându-se, toate acestea într-un spațiu destinat preponderent morții. Fără ele, viața lui, chiar și după revelația existenței lui Dumnezeu, ar fi fost pustie și mai puțin reală, pentru că orice om care trăiește are nevoie, înainte de toate, de iubirea celor tangibili, care îl înconjoară.
La final, poate că cel mai tare te zdruncină întrebarea pe care vrei să o eviți încă de la bun început: "Oare câți astfel de copii, precum Oscar, există?" Fără menajamente, încerci, apoi, să te consolezi: "Mulți, mult prea mulți, dar cu siguranță fiecare dintre ei are o Tanti Roz a lui și un «Dragă Dumnezeu...»", așa cum și noi avem, din fericire, o regizoare, o Oana Pellea și un Marius Manole, care să ne expună unor astfel de bucăți de viață, ce par atât de îndepărtate, dar care, de fapt, ne pot aparține în orice moment, după cum, într-un alt context, ca o completare a acestei idei, foarte bine puncta David Esrig: "Teatrul este un loc unde se trăiesc vieți posibile." Această conștientizare ultimă și ireversibilă aduce spectatorul într-o stare cathartică veritabilă, îndelung așteptată. Practic, prima gură de aer din întregul spectacol se află la finalul său.
Impresia generală, de netăgăduit, cu care am rămas după vizionare, este aceea că, uneori, pe deasupra scenelor de teatru zboară îngeri, ce sărută creștetele celor prezenți acolo, în primul rând, cu sufletul.
P.S.: "Privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oară." - Oscar. Acum, de fiecare dată când privesc lumea ascultând When You're Gone, mă gândesc la pierduții mei, și, de ceva timp, printre ei se numără și pierdutul meu Oscar, apoi îmi aduc aminte de vorbele lui Tanti Roz, cele care alungă întotdeauna tristețea, readucându-mă la adevărul simplu, fundamental: "Viața e pe zile!" Și trăiesc. În fiecare zi, ca și cum ar fi pentru întâia oară.
(foto: Chris Simion-Mercurian)