Important este că, în sfârșit, după atâția ani, am reușit să-l văd pe scenă pe acest mare tenor care este John Osborn, pur și simplu excepțional într-un rol pe care l-a interpretat de nenumărate ori și pe care îl stăpânește la perfecție. M-au impresionat în mod special atât dicția sa impecabilă cât și facilitatea sa vocală, mai ales în registrul acut, acolo unde americanul strălucește literalmente. Cu toate acestea, John Osborn nu a fost singurul mare câștigător al serii. Celălalt triumfător a fost francezul Alain Altinoglu, care activează de ani buni, cu mare succes, în calitate de director muzical a Teatrului La Monnaie, fără îndoială cea mai importantă scenă lirică din Belgia.
Pentru mine, spectacolul de marți seara (17 februarie 2026) a fost o veritabilă seară a descoperirilor, și asta din cel puțin trei motive.
În primul rând, pentru că nu văzusem niciodată live această operă, a cărei premieră a avut loc la 10 septembrie 1838, la Académie Royale de Musique din Paris. Rar montată din cauza complexității sale scenice, lucrarea a reprezentat, la vremea ei, un eșec răsunător pentru Berlioz. Acțiunea se petrece în 1532, la Roma, în plin carnaval. Celebrul orfevrier Benvenuto Cellini îi promite iubitei sale, Teresa, că o va răpi. Însă tânăra este promisă de tatăl ei, Balducci, lui Fieramosca, un alt sculptor, care află planul celor doi îndrăgostiți. Izbucnește o încăierare, iar Cellini ucide un spadasin. Acuzat de crimă, Papa Clement al VII-lea îi propune un târg: va fi iertat și o va putea lua de soție pe Teresa doar dacă va turna o statuie până a doua zi. În disperare de cauză, sculptorul decide să-și sacrifice toate celelalte opere, topindu-le pentru a da naștere celebrei sculpturi în bronz Perseu ținând capul Medusei.
În al doilea rând, pentru că, în afară de baritonul francez Jean-François Bou, un Fieramosca cu aer de student etern, arhetipul loser-ului perfect, mereu la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, ceilalți artiști îmi erau complet necunoscuți. Unii dintre ei s-au remarcat în mod deosebit. Spaniola Ruth Iniesta a interpretat o Teresa seducătoare și convingătoare, redând cu prospețime determinarea adolescentei de 17 ani aflate în căutarea marii iubiri. Aria ei din actul întâi, Quand j'aurai votre âge, mi-a amintit pe alocuri de mult mai celebra Una voce poco fa din Bărbierul din Sevilla. Basul croat Ante Jerkunica a întruchipat un Papă Clement al VII-lea pasionat de lumea artelor și plin de umanitate. Vocea sa, abisală pe alocuri, impune respect și chiar teamă credincioșilor, cu excepția momentelor în care prelatul se lasă contaminat de febra carnavalului. Delicioasă în aria Moi, je chante, moi, je ris, mezzosoprana franco-germană Florence Losseau s-a achitat cu brio de rolul travesti al lui Ascanio. Cât despre coruri - fie cel al femeilor care îl fugăresc pe Fieramosca cu tigăile în mână, fie cel al bărbaților din scena finală - acestea au fost exemplare, mai ales atunci când ele s-au reunit în cel de-al doilea tablou al primului act.
În al treilea rând, pentru că a fost prima mea vizită la Théâtre Royal de la Monnaie, situat în centrul Bruxelles-ului, oraș devenit un veritabil turn Babel al timpurilor noastre. Clădirea actuală, ridicată în 1855, impresionează prin fațada neoclasică, foaierul cu pardoseală din marmură albă și neagră dispusă în formă de dublu evantai, scara de onoare decorată cu picturi și sculpturi de la începutul secolului al XX-lea și sala de spectacole în stil italian, cu catifele roșii și stucaturi aurite, cu o capacitate de 1.152 de locuri.
Spre deosebire de Opera Regală din Liège, mai tradiționalistă, această instituție este renumită pentru abordările sale experimentale în materie de regie. În consecință, m-am pregătit sufletește pentru ce era mai rău, cu atât mai mult cu cât, în urmă cu aproximativ o săptămână, am primit un e-mail din partea teatrului, care invita "toată lumea să se costumeze și să se lase purtată de atmosfera exuberantă a operei". Dress to impress și Strike a pose erau cuvintele de ordine ale unei seri de Mardi Gras în care totul părea permis, atât timp cât "ținuta nu împiedică vizibilitatea celorlalți spectatori/oare" - formulare incluzivă ce nu a făcut decât să-mi amplifice temerile. Trebuie însă să recunosc că, în cele din urmă, am asistat la un spectacol de foarte bună calitate, susținut de artiști și figuranți care au dat tot ce au avut mai bun, chiar dacă anumite detalii mi s-au părut ușor excesive.
Producția bruxelleză semnată de italo-americanul Thaddeus Strassberger se dorește a fi o odă adusă Orașului Etern: Roma Renașterii se întâlnește aici cu cea a lui Fellini, zeii Antichității defilează alături de Papă, gărzile elvețiene pactizează cu carabinierii, în timp ce drag queens, queers, gladiatori, muncitori virili, centauri, fotbaliști, pizzaioli și călugări profită din plin de libertatea oferită de zilele carnavalului, plimbându-se prin animatul cartier Trastevere, de la o terasă la alta. Asemenea muzicii lui Berlioz, montarea este over the top, după cum o declară regizorul însuși, care a imaginat un somptuos decor din marmură de Carrara, cu scări, coloane, sculpturi și arcade monumentale. Unele momente sunt remarcabil construite grație utilizării inteligente a proiecțiilor video în timpul uverturii sau jocului subtil de lumini roșii, însoțit de numeroase efecte pirotehnice în scena finală. Costumele italianului Giuseppe Palella, viu colorate și numărându-se cu sutele, confirmă complexitatea scenică a operei.
Din păcate, anumite elemente cad în derizoriu, devenind de prost gust, grotești sau chiar blasfematorii (gărzi elvețiene în chiloți tanga, Papa purtându-și capul pe o tavă, costume de carnaval excesiv de erotizate etc.). Ca urmare, unii spectatori părăsesc sala la pauză. Alții aplaudă frenetic pe tot parcursul serii, râzând zgomotos la mai toate trăsnăile de pe scenă. În ce mă privește, înconjurat de spectatori care purtau măști de carnaval, peruci și ținute uneori extravagante, nu mi-am pus niciun moment problema să plec. La Paris, cu Guth, Bieito, Wilson, Steier, de Beer, Kosky și atâția alții, am învățat că regiile de operă pot fi și mai radicale. Până la urmă, marți seară, am avut de-a face cu un spectacol poate doar puțin mai excentric decât Briganzii lui Offenbach, care a deschis stagiunea Operei din Paris în septembrie 2024. O bagatelă.
Benvenuto Cellini de Hector Berlioz, Teatrul Regal La Monnaie / De Munt din Bruxelles (17.02.2026)
(foto: Simon Van Rompay / La Monnaie)
Conducerea muzicală: Alain Altinoglu / Regia și decorurile: Thaddeus Strassberger / Costumele: Giuseppe Palella / Lumini: Driscoll Otto
Cu: Benvenuto Cellini: John Osborn / Teresa: Ruth Iniesta / Fieramosca: Jean-Sébastien Bou / Balducci: Tijl Faveyts / Papa Clément al VII-lea: Ante Jerkunica / Ascanio: Florence Losseau / Bernardino: Leander Carlier / Pompeo: Gabriele Nani / Cabaretier: Yves Saelens
Corul și Orchestra simfonică La Monnaie Operei din Paris