Oameni şi sunete - Război pe calea undelor

Adina Popescu: Este un film "povestit" chiar de Alexandru Solomon. Abordarea e una personală, vă faceţi simţită prezenţa, provocaţi situaţii, atît comentariul, cît şi lectura lui vă aparţin. Aţi putea să-l povestiţi din nou, în cîteva cuvinte? Filmul este de fapt o poveste a relaţiei dintre vocile unui post de radio şi ascultătorii săi. Toată povestea e cuprinsă între două evenimente majore: cutremurul din 1977 şi Revoluţia din 1989. De ce am ales aceste două momente?
Alexandru Solomon: Pentru că mi s-a părut că există un soi de simetrie între cutremur şi Revoluţie, în sensul că au fost două "zgîlţîieli" majore: una geofizică şi una geopolitică. Încadrată între aceste două "paranteze", povestea capătă un sens, are un început şi un sfîrşit. Şi un epilog care se întîmplă după 1989.

A.P.:De ce tocmai cutremurul din 1977, ca un punct de plecare?
A.S.:Pentru că la cutremur Ceauşescu era plecat într-o vizită de lucru în Africa şi ţara rămăsese cumva fără stăpîn. Cei de aici, din aparatul de partid şi de stat, nu şi-au asumat răspunderea de a anunţa populaţiei catastrofa, la radio sau la televizor. Aşa că pe acest fond de tăcere şi de confuzie, dintr-un motiv misterios, liniile telefonice s-au deschis şi atunci oamenii au putut suna la Radio Europa Liberă. Nu sunau direct, cereau legătura printr-un operator cu postul de radio. Întreaga situaţie a ţinut timp de vreo săptămînă. A existat un soi de legătură live - aşa cum fac astăzi atîtea posturi de televiziune - de la locul catastrofei. Românii din străinătate se interesau de rudele lor din ţară şi primeau informaţii despre ce s-a întîmplat aici. Astfel, Radio Europa Liberă a devenit un fel de placă turnantă între românii aflaţi ici şi colo prin lume, fapt care i-a consolidat statutul de post de radio naţional. Din exil, dar naţional. Românii aveau această percepţie bizară despre REL, care era de fapt o secţie a unui post de radio american. Pînă la urmă, Război pe calea undelor este un film despre percepţie. Una era percepţia noastră, a ascultătorilor civili - să zicem - alta era percepţia ascultătorilor "în uniformă" care vedeau în REL un duşman, un soldat american, un aparat de spionaj şi de destabilizare a regimului. Iar cei de la Europa Liberă îşi aveau propria lor percepţie despre situaţia din România. O percepţie pe undeva trunchiată, de la distanţă, dar mai aproape de realitate faţă de ceea ce gîndeam noi aici. Pentru că noi nu aveam informaţii decît de la ei. Cred că asta e şi tema filmului: modul în care între toate aceste percepţii aproximative s-a născut relaţia despre care vă vorbeam la început.

A.P.:Ce a însemnat Revoluţia pentru cei de la Europa Liberă?
A.S.: Revoluţia este al doilea moment de glorie al postului de radio, dar e şi momentul încheierii misiunii, al imploziei. Se poate spune că în seara de 22 decembrie Radio Europa Liberă a fost înlocuit de televiziune. Momentul e atît de marcat încît poţi stabili chiar şi ora exactă la care s-a petrecut switch-ul de la radio la televiziune. E un nod al istoriei recente mediatice. Pentru oamenii de la radio acest moment a însemnat îndeplinirea misiunii, dar şi o victorie într-un fel neaşteptată. De altfel, o spun şi în film.

A.P.: E un film care îşi propune să facă dezvăluiri? Să facă lumină?
A.S.: Nu cred că ţin morţiş să spun un adevăr pentru că nu-l ştiu. Cred că mai important este să demasc minciunile. Aici lucrurile sînt mai clare: unde există minciună, e mai uşor de pus degetul pe ea. Nu cred că filmul face lumină într-un mod senzaţionalist, de ştire de jurnal. Şi nici nu cred că asta ar fi menirea documentarului. Eu cred că între a afla şi a înţelege există o diferenţă, iar eu mi-am propus ca oamenii să înţeleagă, chiar revăzînd lucrurile pe care deja le ştiu. Prin concentrarea acestei istorii într-o oră şi patruzeci şi opt de minute, mi-am mai propus ca ea să capete o forţă care să emoţioneze pe moment şi să dea de gîndit, a doua zi. Mi-aş dori ca filmul să fie valabil şi peste un an sau cinci.

A.P.: Să vorbim despre personajele acestui film... despre protagoniştii lui.
A.S.: În cazul acestui film, termenul de "protagonişti" nu e cel mai potrivit. Este vorba despre grupuri de oameni. Sigur că la un moment dat unii apar mai mult, alţii nu apar deloc, dar poveştile lor se suprapun, sînt cam aceleaşi, îi reprezintă pe ei ca fenomen, ca grup. Sînt cei trei care realizau emisiunea Actualitatea românească, adică Şerban Orescu, N.C. Munteanu şi Emil Hurezeanu. Emisiunea cea mai combativă de analiză a situaţiei politice româneşti, care lovea cel mai tare în regimul Ceauşescu şi prin asta şi-a cîştigat notorietatea. Apoi mai apare Monica Lovinescu care, deşi făcea emisiuni culturale, era o voce extrem de ascultată de majoritatea populaţiei. De exemplu, un ţăran din Jina, judeţul Sibiu, pe care l-am intervievat, asculta Teze şi antiteze la Paris. Asta e o ciudăţenie a epocii şi demonstrează că, pe vremea aceea, cultura avea un rol pe care şi l-a pierdut după 1989. Clar.

A.P.: Acestea sînt doar o parte dintre personajele direct implicate.
A.S.: Desigur, mai sînt ascultătorii. Cei pasivi, ca vecinii lui Paul Goma, dar şi cei activi, ca Vasile Paraschiv sau Doina Cornea.

A.P.: Apropo de cele două tipuri de ascultători... din film reiese, la un moment dat, faptul că majoritatea ascultătorilor erau pasivi şi că, la o adică, ar putea fi acuzaţi de o formă de laşitate. Vi se pare importantă această nuanţă?
A.S.: Da, mi se pare importantă. Radioul vorbea în locul nostru, iar noi simţeam într-un fel că cineva face treaba care trebuia făcută, cineva spunea lucrurilor pe nume. Era un fals cîştig. Cîştigul hotărîtor ar fi fost dacă oamenii din România ar fi vorbit. Cei de la München făceau un soi de jurnalism combativ, militant şi angajat, însă în limitele stabilite de americani. Trebuia cumva subliniată pasivitatea asta şi apatia societăţii româneşti. O societate are nişte reguli după care se ghidează şi are o formă de comunicare între membrii ei. În România din anii '80 nu exista comunicare, iar regulile erau oricum impuse de dictatură. Cei care le încălcau o făceau pe cont propriu şi individual. Eu am încercat în film să identific motivul pentru care în România nu există încă o reacţie organizată, colectivă şi fiecare se descurcă în continuare pe cont propriu. Cred că răspunsul e acolo, în felul nostru de a reacţiona sau mai degrabă în lipsa de reacţie din acea vreme. E un reflex de care trebuie să scăpăm.

A.P.: Au existat cîteva opinii critice care susţineau că, în film, oamenii de la REL reprezintă binele absolut, iar cei de la Securitate - răul absolut. Două tabere puse faţă în faţă, alb şi negru. Şi că filmul devine astfel unul de propagandă. Cum comentaţi?
A.S.: Eu nu cred că nu există nuanţe în ceea ce-i priveşte pe cei de la Radio. Se înţelege faptul că ei, ca grup de oameni, erau o replică în mic a României, cu toate defectele, bîrfele şi meschinăriile României reale. Se şi spune asta foarte direct în film. Deci, există nuanţe care ţin de latura umană. Ei nu sînt nişte eroi. Am încercat să departajez oamenii, de emisiuni. Rolul emisiunilor a fost unul pozitiv. Nu putem pune la îndoială cauza în sine. Cît despre nuanţele pozitive din cealaltă tabără, cea a Securităţii... Alţii mi-au reproşat că am alocat prea mult timp în film celor din fosta Securitate. Eu cred că aveam datoria să-i ascult şi paradoxul este că, la final, domnul Merce trage nişte concluzii pînă la urmă valabile. Comentariul lui nu este unul lipsit de sens. "Eu nu m-am schimbat şi nici nu pot să mă schimb." E o concluzie foarte onestă şi care spune ce trebuie spus.

A.P.: La prima vedere, subiectul nu pare ofertant din punct de vedere vizual. Sînteţi, în primul rînd, un om de imagine... cum aţi "ilustrat" o poveste despre un post de radio?
A.S.: Mi-a plăcut ideea asta, de a face din radio, din ceva care se aude - un film. Ştiam că, dacă îi voi pune pe oameni să asculte, voi provoca reacţii. Aşa că am pus în scenă diverse momente de ascultare. De fapt, pe chipurile oamenilor pe care i-am filmat ascultînd astăzi fragmente din emisiunile de la Europa Liberă se poate vizualiza ce a însemnat pentru ei atunci.