Mai mult decît un post de radio - Război pe calea undelor

Ilie Merce, fostul securist, ajuns parlamentar pe listele PRM, zice că Securitatea nu se ocupa cu mizilicuri, să-i urmărească pe tinerii care scriau la Europa Liberă să ceară muzica preferată. Andrei Voiculescu, fostul redactor muzical, rezumă mesajele primite din ţară: "Noi iubim muzica, iar muzica nu are nici o vină". Şi totuşi: există mărturii despre tineri care erau înghesuiţi la Securitate şi puşi să dea explicaţii de ce ascultă Europa Liberă. Dar Ilie Merce neagă asemenea fapte "reprobabile". Cum este extrem de nemulţumit că se pun pe seama Securităţii diverse acţiuni murdare, cum ar fi atacul terorist asupra postului din 1981 şi moartea prin iradiere a directorilor Noel Bernard şi Vlad Georgescu.

Ilie Merce e sfios şi inocent, el nu ştie nimic despre acţiunile de contracarare a postului de Radio Europa liberă. Nici Nicolae Pleşiţă nu are habar de nimic, deşi zice clar, cu cinismul celui care ştie că justiţia română e domoală, că i-ar fi omorît pe toţi cei de la Europa Liberă. Cazuri de securişti cărora să le pară rău, să regrete, să se căiască, România n-a avut. A avut un post de radio care a fost hiperbolizat în casele românilor. Toate frustrările, toate neputinţele, toate tăcerile, toate abandonurile morale au fost compensate pentru că exista Europa Liberă, care spunea ceea ce în ţară era doar murmurat şi şuşotit.

Alexandru Solomon reuşeşte să ne arate că lumea Europei Libere a fost greu construită, printre zvonurile lansate de Securitate în exil de compromitere a diverşilor redactori, mai ales a acelora care se ocupau de "actualitatea românească". O mînă de oameni, care evoluau radiofonic şi cu frică şi cu nemulţumirea că românii nu fac mai mult, trăiau acut în România, deşi nu puteau vedea o stradă din Bucureşti sau o casă. Filmul încearcă să surprindă această extraordinară solidaritate creată de la două mii de kilometri depărtare între cei care spuneau şi cei care tăceau sau doar izbucneau rar şi individual. Marca acelor ani, anii '80, era ascultarea Europei Libere. Asta e realitatea!

În timp ce Polonia, ca să dăm ilustrul exemplu de cutezanţă, trăia sub marele semn de revoltă şi neîngenunchere, România se mulţumea să protesteze ascultînd. Este şi acesta un mare paradox: să-ţi delegi toate protestele tale unui post de radio care, pe deasupra, era finanţat şi de americani, care vegheau la acurateţea informaţiilor şi la domolirea unui ton prea apăsat şi prea personal. De fapt, filmul vorbeşte despre o lume fără consecinţe: românii ascultau şi nimic nu se întîmpla a doua zi în vieţile lor, nu deveneau mai revoltaţi sau mai curajoşi. O lume fără consecinţe pentru că Securitatea lovea, dar postul nu putea să fie închis sau să nu mai emită. O lume fără consecinţe şi după 1989, cînd istoria atentatelor şi a agresiunilor de la Europa Liberă a rămas cantonată într-o zonă obnubilată, în care nimeni n-a vrut să facă lumină (încearcă acum, după cum se poate citi în interviul acordat revistei Observator cultural, Nestor Ratesh, scufundat în dosare de la SRI şi SIE). Unul din personajele filmului, Ana Hompot, o profesoară nevăzătoare din Cluj, spune că în acei ani "toată lumea era nevăzătoare" şi că fiecare ascultător al Europei Libere trăia "o frică fericită" - admirabilă sintagmă care susţine ideea pasivităţii îngemănată cu delegarea competenţelor şi a acţiunilor către Europa Liberă.

Filmul prezintă numeroase secvenţe din România acelor ani (TVR, fiind copartener al filmului, i-a permis lui Alexandru Solomon, pe gratis, să scotocească prin arhiva TVR şi să aducă imagini dezgustătoare despre cultul personalităţii, dar şi despre "păcălirea" sau "autoamăgirea" Occidentului, care n-a reacţionat decît foarte tîrziu; în acest sens, laudele lui Jimmy Carter către Ceauşescu sînt dovada grăitoare că şi Statele Unite, pînă la Ronald Reagan, l-au tolerat pe Ceauşescu, crezîndu-l marea excepţie din Est). Sînt incluse în film secvenţe din celebrul documentar despre Doina Cornea, difuzat în 1988 de televiziunea belgiană, cînd Occidentul a văzut, filmate printr-o minune, cozile şi alimentarele goale şi chipurile tumefiate de frig din România.

Dar, dincolo de materia abundentă a arhivelor, în care Alexandru Solomon s-a mişcat cu precizie şi dezinvoltură, filmul are cîteva chipuri de redactori care vin spre spectatori cu familiaritatea şi căldura acelor ani, cînd vorbeau la microfon. Nu se poate să nu empatizezi cu ei! De asemenea, Război pe calea undelor face dreptate muncitorului Vasile Paraschiv, iniţiatorul unui sindicat liber, care dorea să funcţioneze neconstrîns de PCR. Ce tenacitate extraordinară la Vasile Paraschiv de a încerca să-i trezească pe români! Probabil că notoritatea pe care o dobîndeşte astăzi Vasile Paraschiv, prin filmul lui Alexandru Solomon, ar trebui folosită, poate, prin realizarea unui film de sine stătător cu muncitorul emblematic de la Ploieşti.

Război pe calea undelor spune o poveste despre întîlnirea nevăzută dintre enorm de mulţi români şi un post de radio. Dacă alte popoare din Est au o istorie a rezistenţei asumate, românii au acest post de radio. Alexandru Solomon ne-a oferit un film în care explică, fără stridenţe, de ce istoria poate fi scrisă şi în jurul unui aparat de radio.