Atâtea amintiri - Război pe calea undelor

Decembrie, perioadă de rememorări, de întoarcere în trecut cu scopul de a-l cunoaşte mai bine, de a îi da un sens. 16-22, zile încărcate de tensiune; 1989, un an cu conotaţii puternice, de sânge, lacrimi şi o nemăsurată euforie. Cel puţin pentru cei care eram destul de mari ca să înţelegem ceva. Sau măcar să empatizăm cu adulţii din jurul nostru.

Europa Liberă, un nume pentru care luai - în copilărie - o palmă peste gură, scurt, chiar de la părintele care în veci nu s-ar fi gândit să te lovească. Pentru că nu putea risca să scapi aceste cuvinte la grădiniţă, sau la şcoală, sau la coadă la carne. Capitaliştii - nişte amărâţi, drogaţi, şomeri şi rataţi, care trăiau undeva, într-un loc întunecos. Partidul - o "flamură roş-galbenă-albastră" [nu ştiu de ce în mintea mea era mare şi neagră!] sub care ne adăposteam toţi. Oriunde merg, în tot ce simt, alături eşti, iubit Partid. Eşti şcoala nouă, casa frumoasă, eşti pâinea caldă ce-o avem la masă. Brr!!!

Nu m-aş fi gândit că am atâtea amintiri despre Europa Liberă, dar când în sală a răsunat refrenul binecunoscut, urmat de "Aici Radio Europa Liberă. Transmitem pe frecvenţa de unde scurte..." m-am revăzut în faţa casetofonului negru, primit din Germania (da, eram "elemente" luate în vizor, pentru că mama primea pachete de la unchiul ei din Germania), cu tata încercând să prindă postul, cu urechea lipită de difuzor. Apoi "a murit Honecker". Apoi "se întâmplă ceva la Timişoara... Doina Cornea...". Totul în şoaptă.

Apoi 21 decembrie 1989, nenea Nichi la poartă, într-un suflet: "Daţi drumul la televizor, îl huiduie ăştia pe Ceauşescu la manifestaţie". Până am dat drumul, emisiunea se întrerupsese. Mama era speriată; fiica unui vecin din curte ne sunase în toiul nopţii să vorbească cu "tătuţu"; "ai înnebunit?" i-a zis mamaie, "la ora asta se sună?" "Tanti, se trage la noi aici, în Piaţa Rosetti, sunt tancuri, mi-e frică!". Plângea.

Apoi am ieşit la poartă şi treceau grupuri mari de oameni, cu pancarte, cu maşini, pe jos. Nu mai văzusem astfel de mulţimi decât la demonstraţie. "Veniţi cu noi!", strigau. S-au dus ai mei, voiam să mă duc şi eu, dar nici gând să mă lase. Aveam 10 ani. "Mamaie, zic să mergem cu ei! Jos tiranul!", strigam. Întotdeauna am ştiut că în mine zace un revoluţionar adevărat. Plus că eram gata să-mi dau viaţa pentru patrie; într-atât eram de euforică.

N-am ieşit afară, nu m-am jucat, n-am mâncat. În curând revoluţia a început să fie transmisă la TV, eram numai ochi. Mă uitam după mama, după tata, după cunoscuţi. Avusesem piciorul în ghips şi abia mi-l scoseseră; nu puteam să stau bine pe scaun, pentru că piciorul nu mai era obişnuit să se îndoaie. În febra evenimentelor, îl îndoiam puţin câte puţin, fără să-mi dau seama.

De toate astea mi-a amintit vocea aceea: "Aici Radio Europa Liberă. Transmitem pe frecvenţa de unde scurte..." Ce înseamnă unde scurte? Taci! De ce undele sunt lungi şi scurte? Undele scurte cum de ajung până în România? Mama, a zis la Europa Liberă că... Jap! Să nu mai spui vreodată aşa ceva! De ce? Pentru că o să ne ia casa, ne dă afară în stradă. Vrei să dormi în stradă? Nu. Atunci taci.

Dar "capitaliştii" ce sunt? Jap!

Mi-a trecut prin faţa ochilor toată copilăria. Toată urâţenia de care nu eram conştientă. Toată minciuna. Toată falsitatea. Toată frica. Tot întunericul, frigul, pustiul acelor ani. Toate fabricile şi uzinele, românii, maghiarii şi germanii, partidul, flamura, poza cu tovarăşu', temele la lumânare. Şi asta numai pentru că am auzit un jingle de radio şi o voce.

Război pe calea undelor (Alexandru Solomon) acoperă perioada 1977-1989 şi-i are ca protagonişti pe cei care, trăind în "occidentul" infam, au ales să fie români. Cu toate riscurile pe care asta le implica la acea vreme; în ciuda atentatelor şi cenzurii şi cancerelor care i-au măcinat şi ucis pe trei dintre directorii secţiei române; din toată inima, cu pasiune. Sunt convinsă că acum se uită în urmă şi-şi spun: "la ce bun?", dar la vremea aceea a fost cea mai bună alegere pe care ar fi putut-o face.

Filmul alternează imagini reale cu "instalaţii" de artă; mărturiile pline de pasiune, dezamăgire şi durere ale celor "buni" cu cinismul şi micimea celor "răi", fie ei acoliţi ai lui Ceauşescu, securişti sau ucigaşi plătiţi. S-a spus că una din loviturile de maestru ale acestui film e interviul prin telefon cu Carlos Şacalul; nu ştiu. Pentru mine tot filmul e o lovitură de maestru.

Încercaţi să-l vedeţi dacă aţi trăit acele vremuri; dacă îl regretaţi pe Ceauşescu şi regimul lui "unde măcar aveam asigurată pâinea pe masă" şi locul de muncă; dacă vreţi să ştiţi mai multe despre cei care ne conduc azi. Dacă sunteţi curioşi.

O să vedeţi o femeie care încă nu poate să aranjeze în album poze cu soţul ei (Vlad Georgescu) mort cu aproape 20 de ani în urmă, un securist cinic care azi e parlamentar, o altă femeie (Monica Lovinescu) care a fost bătută "ca exemplu" şi tot ca exemplu s-a decis să apară în public cu vânătăile pentru a arăta că nu-i e frică, doi jurnalişti străini, un muncitor care înţelegea mai mult decât ar fi vrut superiorii lui, câţiva oameni care azi nu-şi găsesc locul în România, un film frumos, curat şi necesar.

Asta fuse.