Dramaturgul Afrim îl descoperă pe regizorul Afrim, situat temperamental în aceeași stare de emoționare creativă, curiozitate, uimire și dorință de cunoaștere. Amplasarea subiectului într-un conac vechi din pădurile Harghitei, de lângă Sfântu Gheorghe, declanșează imaginația extrem productivă a autorului, dar și a scenografei Kupás Anna, care aduce pe scenă sumedenie de subansambluri vetuste, brazi și mobilier grosier, o latrină și un balansoar de pe vremea bunicii. Se pare că decorul a fost încropit cu donații din partea unor iubitori de teatru din regiune. Oricum, acesta e locul unde vechiul se intersectează cu noul într-o dispută nesfârșită, sâcâitoare, ilară. Dispută presărată cu picanterii de limbaj și nostalgii implicite. Elementul fabulatoriu pare a fi declanșat de perdeaua fâlfâindă de la geamul unei case bântuite, aflată lângă patul unde lâncezește muzicantul Huba.
Miezul aventurii fantasmatice din inconștientul personajului e așezat între două cortine (la început și sfârșit) care pun în evidență singurătatea, boala și frustrările lui Huba. Între ele, visul lui nebunatic prinde consistență scenică, se prelungește incredibil (spectacolul are 210 de minute bătute pe muchie) în rafale vitriolante de critică socială și viziuni onirice.
În interpretarea de mare finețe a lui Kónya-Ütő Bence, Huba este o apariție beckettiană: tânăr-bătrân, bătrân-tânăr, apăsat de griji și nevoi, nostalgic și resentimentar, livid la față, decrepit și reumatic, plângăreț incurabil, un tip morbid, vizitat de fantome. Mersul lui e ridiculizat la maxim, el însuși e o fantomă rătăcită printr-un prezent incert, halucinant în sine, provocator de anxietăți nesfârșite. În ansamblu, mișcarea actorilor se dovedește definitorie pentru menținerea ritmului în deambularea și rătăcirile personajelor.
Flavia Giurgiu creează deseori impresia că s-a inspirat din același joc de marionete care l-a impresionat pe copilul Eugène Ionesco, plimbat de mama sa prin grădinile Tuileries, joc cu o ritmicitate preluată ulterior în piesele acestuia. Avem aici o componentă vizuală de mare efect, alături de cea textuală, cu extensie în teatrul absurd cu care rezonează și povestea spusă de Radu Afrim, plină de calambururi și gaguri mărunte, de neprevăzut și virtuozitate narativă. Vâna regizorului e omniprezentă. Decorul însuși e vivant, pe scenă mereu se întâmplă ceva, când într-o parte, când în alta, bufonada e menținută la cote înalte de amuzament și degringoladă a sensului. Parodierea marșează puternic pe retorica deriziunii și autoderiziunii, trasate în tușe grotești și ambalate în stil rocambolesc, servit în culorile curcubeului. Virtualii locuitori ai pensiunii țintesc spre un ideal configurat simbolic drept "Dâmbul Fericirii Intermitente". Caruselul / scrânciobul pus în mișcare de regizor aduce pe scenă fauna umană pestriță a actualității reprezentată de câteva exemplare policromatice precum Domnișoara Sarolta (Erdei Gábor), Daragics Melánia (Pál Ferenczi Gyöngyi), Boldizsár Ambrus (Szakács László), Zétény (Varsány Szabolcs), Zsombori Zsüli (Gajzágó Zssuzsa), Boróka Alma (P. Magyarosi Imola), Boróka Pálma (Korodi Janka) la care se adaugă Ursul Rudi (Nagy-Kopeczky Kristóf) simbolul legăturii cu natura nepervertită de mâna omului.
Clenciul intrigii se bazează tocmai pe această luptă între dezvoltatorii imobiliari care nimicesc pădurea și apărătorii ei. Pensiunea imaginată de Huba pentru salvarea conacului moștenit de la mătușa Sarolta găzduiește o seamă de evenimente bizare la care participă și Femeia în luna de miere (P. Magyarosi Imola) și Bărbatul în luna de miere (Márton Lóránt-László), episod colateral, dar și Fekete Dóra (D. Albu Annamária) sau un Muncitor (Bartalis Szabolcs) implicați în procesul de construcție a unui nou hotel.
În scenariu e strecurat și jocul cu moartea. După un masaj terapeutic violent, voluntara investitoare moare, dar reînvie, iluminată de teza ecologistă a ocrotirii naturii. Astfel că "romanța secuiască" primește în final o turnură optimistă, în ciuda viziunilor pesimiste avansate în prima parte a spectacolului. Final shakespearian: totul e bine când se termină cu bine!
Costumele extravagante create de Pál Alexandra susțin excentricitatea comportamentală a personajelor interpretate. Stridențe cu care ne-a obișnuit universul Afrim. Muzica lui Kónya-Ütő Bence impulsionează firul acțiunii în câteva momente (puține) de respiro. Alături de Kónya-Ütő Bence, performanțe actoricești reușesc Szakács László în rolul slujitorului Ambrus, rizibil crescător de galinacee, Erdei Gábor în travesti, Pál Ferenczi Gyöngyi în Melánia și Gajzágo Zsuzsa în rolul unei femei de moravuri ușoare. Echipa Teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorghe se dovedește perfect pregătită să implementeze artistic un proiect de asemenea anvergură, desigur, dificil, solicitant, provocator.
Textul scris de Radu Afrim și tradus de Sándor László și Dálnoky Réka e un caleidoscop eseistic ce caută să surprindă și imagini hazoase din actualitatea secuiască, prinsă și ea în chingile unui proces de tranziție care nu se mai termină. Sunt cuprinse aici referiri la schimbările climatice, nostalgii de tip vintage, reverii recurente, amoruri ratate, trimiteri spre "un grof (pieton) al văzduhului", citate latinești, un nou "mal du siècle", muncitori nepalezi, iehoviști, Trump, "dulcea pasăre a tinereții", ceramica de Korund, dar și inserții lirice precum "sunetul lăsat de ploaia ce cade pe o frunză de mesteacăn". Sunt înșirate aleatoriu nume de vedete din lumea spectacolului. Se speculează pe inițialele BB: Brigitte Bardot sau Béla Bartók, în postură de culegător de folclor în Ținutul Secuiesc. Amestecul poate fi citit ca un savuros discurs, melanj între kitsch popular și intelectualist, după cum, autopersiflant, se și amintește la un moment dat.
(foto: Teatrul Tamási Áron)