Creștinismul l-a stigmatizat cu înverșunare legându-l fedeleș de stâlpul infamiilor incalificabile. Postmodernismul l-a fetișizat gratuit. Max Frisch, în piesa analitică Don Juan sau Dragostea pentru geometrie, l-a închis și expus într-un paralelipiped subiectiv, provizoriu, translucid și provocator, spre a fi privit, admirat și detestat după dorință. Un condamnat în piața publică a prezentului. Acuzat de sperjur sau de atitudini iconoclaste, revoltătoare înainte vreme, tolerate sau readaptate cursului vieții. Este chiar paralelipipedul iluminat din mijlocul scenei în spectacolul Teatrului din Odorheiul Secuiesc, decor auster construit după indicațiile scenografei Szőke Zsuzsi. Prelucrarea textelor amintite aparține echipei formate din Kilti Krisztán, Bèlai Marcel și Takács Réka.
Începutul detonant are în vedere sărbătoarea Sevilliei, și e menținut un timp în străluciri de lumini, costume fastuoase (Lokodi Aletta), muzică ritmată (Ungvári Oscar) și dans antrenant. Multă mișcare sincronizată. Apoi hărmălaia sărbătorii se subțiază treptat, fără să prejudicieze prea mult interesul pentru epicul parcimonios oferit în secvențe jucate în preajma paralelipipedului iluminat consecvent sau intermitent ca simbol-stăruință spre conservarea unei libertăți în afara legendei. Căci Don Juan caută să se retragă strategic din propriul său mit, în plină glorie, atras mai mult de jocul de șah decât de femei și aventuri trecătoare. Spulberarea mitului atrage după sine confruntări de natură emoțională, convertite în pilde și răsturnări tragice de situație.
Wagner Áron creionează în Don Juan un tânăr reținut, frumușel și delicat, cu candoarea întipărită pe față, dar mai serios și preocupat de rigorile geometriei; nu mai fuge după fuste, dimpotrivă îi repugnă orice urmă de sentiment uman. Un Don Juan rece? Surd la cânt și îmbieri? Să-l condamni pentru noua lui aplecare spre științele exacte? Naivitate, puritate și gingășie exprimă chipul tinerei Barabás Xénia-Abigél în rolul Donnei Anna, fiica guvernatorului de Sevillia, Don Gonzalo, a cărui figură impozantă creată de Szűcs-Olcsváry Gellért atrage atenția din primele secvențe. Caracterul omului public e prins în piuneze oscilante: între datoria familială și dezmăț mascat. Lingușitoare și prefăcută gravitează în jurul lui Donna Elvira schiță caricaturală de soție supusă întruchipată de Mezei Gabriella, care apare și în postură de Signora Tenorio, o mamă schiloadă care-și renegă fiul, pe Don Juan, pentru nelegiuirile și crimele sentimentale făcute cu sânge rece.
Scurte înțepături comice introduce în jocul său Barabás Árpád / Părintele Diego în chip de smerit om al bisericii. Evidențieri ale planului ascuns pus la cale de Don Juan pentru propria lui transformare sunt livrate în scurte pasaje cu Veres Orsolya / Miranda, Jakab Tamás (în trei roluri: Don Roderigo, prietenul lui Don Juna, Cerșetor și Părintele Alonso), Pál-Varga Márta / Donna Inez, Gusman, László Kata / Celestina / Donna Elmira, Csorba Kristóf-György / Sganarelle, însoțitorul lui Don Juan și Albert Orsolya / Mari. Cel puțin două scene inspirate, șocante, trebuie amintite pentru savoarea comicului și sugestivitatea ostentativă a mijloacelor utilizate. Cerșetorul ce cântă în noapte la saxofon, cocoțat pe partea laterală a peretelui foarte înalt, este ademenit de ateul Don Juan cu o monedă de aur, dacă cutează a prolifera injurii la adresa divinității. Acesta coboară agale, vine spre el, dar refuză oferta, spre mirarea și neînțelegerea celui ce încalcă morala, orice morală. Experiența nu-i reușește. Cerșetorul nu decade din drepturile civile ale onestității și respectului codului etic instituit de secole. Femeia de serviciu Mari, care lucrează de zor la curățenie cu un aspirator huruitor, este ademenită cu vorbe frumoase de vicleanul manipulator de suflete spre a-și verifica în felul acesta puterea de seducție rămasă intactă. Sunt rezoluții scenice de mare efect în economia spectacolului.
Desigur, în final, zăvorât în lumea lui geometrizată, alături de o soție banală, Don Juan "moare ca toți ceilalți" (Theodor Mazilu), sfâșiind revoltat paginile cărții unde mitul lui mai trăiește. Un caz de autoflagelare, nu de trădare, este până la urmă destructurarea mitului tratat în această cheie pregnant analitică a spectacolului. O realizare prestigioasă, surprinzătoare a teatrului din Odorheiul Secuiesc.
(foto: Teatrul Tomcsa Sándor)