Textul tradus în limba maghiară de Áprily Lajos este sensibil adaptat la rigorile scenei în așa fel ca încadrarea în etosul popular să pară doar o particularitate asumată estetic și nu o modificare de sens. Prin înlocuirea sau dublarea persoanei întâi din dialoguri cu a treia narativă se obține un melanj emoțional între actant și corul ce amplifică ecoul dialogurilor imaginate. Dialoguri cântate în surdină ce-ți pătrund la suflet. Bipolaritatea discursului primește valențe implementate în două lumi vizionare. Îmbinarea textului rostit în limba maghiară cu citate din versurile în limba română lărgește perspectiva de receptare a basmului erotic-filosofic și accentuează esența de conținut orfic existentă în poem, etalată cu mare finețe în spectacol.
Naratorul, un bărbat cu fața luminată de plăcerea de a spune povestea, întrunește atât calitățile unui menestrel din alte timpuri, dezinvolt, surâzător, cât și pe acelea ale unui personaj implicat direct în poveste. Rolul lui de însoțitor devotat al publicului, călător prin fluctuațiile dialogate ale subiectului, este preluat periodic de alți actori / actrițe mânuitoare sau nu de păpuși, uneori doar capete-simbol ivite din grupul organizat ca fundal scenic precumpănitor. Aflu cu surprindere că printre traducerile în limba maghiară (și aceasta) e preferat cuplul Leon - Leona în loc de Cătălin și Cătălina, ceea ce adâncește într-un fel structura emblematică a personajelor în trăinicia și memoria universală a basmului. Transpunerea poemului în spectacol trezește conexiuni cu diverse interpretări / reprezentări în artele conexe, cunoscute sau mai puțin cunoscute. Mă gândesc, de pildă, la ilustrațiile inegalabile ale Ligiei Macovei sau la baletul Luceafărul de Eugen Doga. Păpușile concepute de Tomos Tűnde au pur și simplu melancolia eminesciană întipărită pe față. Imposibila iubire dintre fata de împărat și Hiperion e circumscrisă metaforic în lumina palidă a durerii.
Dansul vieții improvizat, întins aproape ostentativ ca simbol antagonic al suferinței, poate trimite până la un imagism pictural sugerat de Matisse în variantele lui tematice. Mișcările între dănțuire și legănare (coregraf Keremes Dalma) insinuează o neliniște și o vrajă a miracolului existențial rafinat în sclipiri duioase. Panouri glisante închid sau deschid, după cerința contextului, perspective (cămăruța fetei din palat, ascendența spre iluminări celeste). Pe armonii create de Cári Tibor, mimetic așezate pe structuri muzicale afine menuetului, se țese firul poveștii disimulat în dănțuire și joc ilustrativ de imagini suprapuse. Pregnantă rămâne expresivitatea costumelor ieșite din spațializări temporale. Cristina Breteanu, creatoarea lor, aduce noi și noi adăugiri vaporoase fluxului diafan de materiale semitransparente prin schimbări succesive de veșminte. Călătoria Luceafărului e însoțită de un ecleraj corespunzător, ce accentuează misterul, ca și capul-marionetă al unui Demiurgos conceput ca Marele Anonim blagian, adică lipsit de orice fizionomie. Enigma acestui "chip" fără chip întrece fruntariile realităților scenice, cu extrapolare în metafizic.
Cei 11 actori compun un personaj colectiv surprinzător, situat la cote înalte de măiestrie artistică, în centrul mirific al unui univers de poveste. Ei sunt de o mobilitate extravagantă și de o rigoare de mare precizie în execuție. Rolul lor în câmp vizual e esențial. Ei sunt creatorii autentici ai spectacolului care s-au supus imaginației regizorului Ciprian Huțanu: Hanyecz Debelka Róbert, Szaatmári Noémi, Daróczi Istvan, Csepei Róbert, Németi Emese, Stéfán Bodor Tibor, Oláh Anikó Katalin, Duna Orsolya, Szntpéteri Lenke și Varga Imre. Separat și toți împreună au dat străluciri de-o clipă Luceafărului eminescian într-un aranjament scenic profund original, de excepție, de mare rafinament artistic.
(foto: Teatrul Szigligeti Oradea)