Personal, găsesc surprinzătoare alegerea franceză pentru inaugurarea ediției 2026 a Festivalului Filmului Francez în România. Nu atât pentru că "deschiderea" (e drept, nu pentru marele public, ci seulement pour les cinéphiles connaisseurs) s-a produs cu Jacques Rivette (pourquoi pas?), cât pentru filmul care a fost ales cu această ocazie. Se putea merge, eventual, pe mai tânărul La belle noiseuse (1991), al cărui mister galant se scurge tot pe parcursul a 4 ore; dar care, făcut de autorul său vreo 20 de ani mai târziu, se arată, totuși, mai "mizericordios" cu spectatorul contemporan, atrăgându-l într-o istorie nu la fel de complicată, de (pardon) aiuritoare, dar totuși misterioasă; și, orice s-ar zice, mult (chiar infinit) mai coerentă.
Spun asta pornind de la faptul că inauguralul Out 1: Spectre, turnat prin 1972 a avut, în versiunea originală (pusă în circulație sub titlul Out 1: Noli me tangere), o durată de fix 13 ore. Serial? Nu, încă nu venise vremea. Era epoca originalităților eclatante și casante, în care mai tinerii cineaști francezi (Melville, Varda, Truffaut, Godard, Resnais sau Autant-Lara) găsiseră de cuviință să se revolte împotriva celor desemnați ca "les vieux" - perimetru cultural în care intraseră, trăiseră și creaseră un René Clair, Claude Chabrol, Marcel Carné, Henri-Georges Clouzot sau Jacques Becker.
Sigur, după Război, cinematograful trebuia să se înnoiască atât sub aspect ideatic cât și formal. Publicul evoluase, săturându-se de galanterie, vetust, teatralitate și convențional. Sub impulsul teoriilor estetice inovatoare, îndrăznețe, generate de publicația Cahiers du Cinéma, conflictele încep să se ciocnească hiper-dinamic, ritmul povestirii crește; aparatul nu mai stă, cuminte, pe trepied și pare a o lua razna, fugind (între altele) după personaje; dialogurile se frâng și explodează adesea; încadraturile - și ele - se străduiesc să țină isonul acestui "fel de altfel". Ce mai... împrospătare multilateral dezvoltată - nu ca la curățenia de Paști, ci cam ca la mutare, dacă nu chiar la demolare. Și... gata Nouvelle Vague! Fermecător, subtil, cu profunzimi reale sau doar imaginare; cu mult mai multă spontaneitate și, de aici, dorita naturalețe în configurarea poveștilor și în jocul actorilor.
Privind acest film al lui Rivette, nu pare doar val, ci un ditai tsunami. E drept că atunci, în 1972, Franța căuta să se reașeze după șocul încercat cu teribilul Mai '68 în care furia neo-marxistă încercase (dar totuși ratase!) să distrugă totul, "în turbarea-i mânioasă": capitalism, burghezie, ordine, coerență, raționalitate.
Nu că regizorul, acum onorat, ar fi intenționat să dea chiar cu târnăcopul în năuceala societății franceze. Dar spiritul de contestare rămăsese. Și, decât în stradă... mai bine în artă, nu?
Ce încearcă să coaguleze (într-o dispersie programată - că și absurdul "acela", se împământenise zdravăn de la Ionesco și Becket, la vale)? Un fel de nebunie săltăreață, doldora de ciudățenii dar extrem de săracă când vine vorba despre Sfânta și învechita Coerență. Dincolo de durata interminabilă, poate fi văzut ca o cine-Cântăreață cheală - cea care supraviețuiește tot acolo, la Huchette de peste șapte decenii. Dacă e să ne jucăm cu impresiile, cred că acest film ar fi putut fi povestit și interpretat impecabil de soții Smith și musafirii lor, soții Martin. Căci, mamă-mamă, doar se poate învăța și franțuzește fără profesor.
Bref: avem de-a face cu un produs curat-experimental: un puzzle narativ, cu dialoguri în cea mai mare parte improvizate, despre oameni care încearcă să descifreze o posibilă conspirație în Paris, în timp ce granița dintre realitate, joc și imaginație devine neclară. Fără teama de a spoiler-iza ceva, pe firul oarecum principal al poveștii, două trupe de teatru repetă piese inspirate din tragedii grecești, folosind multă improvizație. Un tânăr ciudat (puțin șmecher, puțin autist și sigur paranoic - donc: băiat bun!), primește mesaje criptice care par să indice existența, pe undeva, a unei conspirații (fără alte amănunte). O escroacă zurlie găsește ceva scrisori misterioase (nici măcar pierdute, doar furate) și se apucă să șantajeze cu ele oameni bogați, crezând că dumnealor ar putea face parte dintr-o organizație secretă. Peste toate, hodoronc-tronc, apar indicii despre un grup conspiraționist "Les Treize", inspirat fix din... romanul lui Honoré de Balzac. Poftiți, oameni buni și vă minunați!
Luat la bani mărunți, filmul pare a investiga paranoia și obsesia acestui "dar" față de conspirații; ceva relații între teatru și realitate; coincidențe trăsnite, aflate într-un plan secret. Și multe alte ciudățenii pe care nu are rost să încercăm a ni le explica, dacă însuși maître Rivette nu s-a simțit dator să o facă.
E și acesta "un sort à quelque chose", nu?!