Bineînțeles, cu excepția notabilă a societății noastre post-decembriste. Aici știm că "nimeni nu este mai presus de lege" (Art. 16, alin. 2 din Constituția României) și că nimeni nu scapă de brațul lung și imparțial al justiției, cum citim aproape săptămânal în presă, de altfel. Indiferent de ce nume poartă sau din ce clasă socială face parte, sau în ce parte a Italiei, Greciei ori a vreunei alte țări însorite se află la tratament pentru recuperarea stării de sănătate, justiția la noi funcționează perfect.
Spre deosebire de situația de pe la noi, în cazul francezului colonial, trebuiau îndeplinite și niște condiții nescrise pentru ca excepțiile în aplicarea dreptății să funcționeze. Pe scurt, acestea constau să-i respecte pe ceilalți francezi, în speță propria familie; în rest, putea să facă, în linii mari, ce voia.
Ecranizarea romanului clasic a cărui acțiune este plasată de Albert Camus pe fundalul colonial al Algeriei din anii 1930 devine astfel un act curajos din partea regizorului François Ozon. Iar asta nu doar pentru că orice ecranizare are tendința de a fi întotdeauna judecată defavorabil în raport cu cartea - handicapul major prin care aceste filme nu sunt evaluate în sine, ci în raport exclusiv cu celălalt mediu. Pariul este cu atât mai riscant cu cât avem aici un clasic despre care s-a scris enorm și care a fost supus unor interpretări dintre cele mai diverse.
În același timp, plasarea într-un context atât de încărcat ideologic face dificilă evitarea unei lecturi reductive. Filmul încearcă însă să nu aibă în centru această ideologie, ci, acordându-le atenția cuvenită, să deplaseze totuși relațiile rasiale spre periferie, ca factor de accelerare și mai puțin ca explicație totalizatoare.
Povestea, dacă vă mai amintiți acțiunea romanului, este simplă. Unui tânăr îi moare mama. Evenimentul pare să nu-l afecteze până când, aparent inexplicabil, ucide un algerian. În final, absurdul crimei va fi depășit doar de absurdul justiției.
Am fost ușurat să văd cum Ozon utilizează fundalul colonial al crimei nu pentru a lansa o critică demonstrativă la adresa influenței franceze, în care să arate cât de năpăstuiți sunt arabii de exploatatorii francezi, ci integrează organic diferențele vizibile, culturale și etnice în povestea de înstrăinare a protagonistului, în pierderea treptată a capacității acestuia de a funcționa într-o societate modernă.
Integrarea nuanțată și organică a acestor elemente este importantă. Romanul omonim a fost scris de Albert Camus, originar din acele locuri, într-un moment în care mișcările de eliberare începeau să devină active, fapt surprins doar tangențial în film. Astăzi, nu doar că Algeria s-a eliberat de dominația franceză, dar reculul influenței franceze pe continentul african impune o recadrare a relațiilor coloniale: nu în direcția unei culpabilizări retrospective, ci în direcția unei explorări introspective la nivelul individului.
Dominarea politică și violența celui mai puternic asupra celui mai slab nu doar că îmbracă forme domestice variate, dar devoalează și subtilele legături de dependență ale celui puternic față de cel pe care îl oprimă. Avem aici vecinul (Denis Lavant, excelent ca de obicei) care își bate câinele zilnic, dar care, atunci când acesta dispare, este el însuși distrus, și proxenetul (Pierre Lottin, într-un remarcabil rol de muncitor bătăuș) care își exercită autoritatea asupra unei prostituate locale printr-o combinație de control violent și paradoxală vulnerabilitate cocoșească.
Filmul se concentrează astfel asupra dificultății de a construi un personaj pe care noi, ca spectatori, să avem impresia că îl înțelegem, în condițiile în care el însuși nu se înțelege pe sine.
Această temă fundamentală a cărții este transpusă pe ecran prin construcția unui personaj elegant, curățel, chiar prea bine conturat exterior, dar golit de interioritate lizibilă. În ciuda soarelui meridional, nu este bronzat. Își trăiește rutina, idila și interacțiunile ca un extraterestru blazat, prea puțin interesat de ceea ce se întâmplă în jurul său sau chiar în sinea sa.
Accentul artistic cade însă pe detașarea protagonistului față de ceea ce i se întâmplă, menținând, în cea mai mare parte a filmului, o mină retrasă, ușor disprețuitoare. Jocul actoricesc al lui Benjamin Voisin este construit pe economie expresivă. Sub regia lui Ozon, acesta evită marcajele interpretative evidente, iar reacțiile sale par insuficiente.
Cadrele sunt compuse astfel încât personajul să pară mereu ușor dezaxat față de mediul său, fie prin poziționare în plan, fie prin relația cu fundalul.
Nu neapărat un protagonist care ascunde emoții, ci unul pentru care emoțiile nu sunt organizate într-un limbaj articulat, cu înlănțuire cauzală strictă în jurul. Exact în spiritul absurdului teoretizat și aplicat de Camus.
Calitatea imaginii alb-negru este excelentă, dar nu funcționează ca un simplu truc nostalgic. Nu este un semn de epocă, ci un instrument de abstractizare. Sunt surprinse atent detalii precum mucegaiul de la baza zidurilor, transpirația unui personaj sau uzura hainelor - elemente care dau consistență unei lumi materiale contrastând cu absența afectivă a protagonistului. Lumina puternică a Sudului nu accentuează conflictul, ci mai degrabă îl neutralizează, uniformizând spațiul vizual.
Chiar și în secvența crucială de pe plajă, când soarele ar fi putut fi văzut drept catalizator al crimei, acesta apasă prea puțin în raport cu autonomia protagonistului. Această aplatizare controlată, frânată aproape, apare ca o traducere vizuală a indiferenței existențiale a lui Meursault.
Tonul este măsurat, păstrând în permanență acea ușoară detașare. Montajul este lent, cu tranziții care evită punctele de intensitate dramatică și susține o impresie de stagnare, de timp suspendat al amiezii meridionale, dar și de blocaj psihologic interior. Nu există acumulări de tensiune evidente până spre final, când tonul virează spre melodramatic. Recunosc că această parte mi-a displăcut: chiar dacă explică tot ceea ce se întâmplase până atunci, fură tocmai atmosfera de absurd care fusese construită cu grijă. Chiar mai mult, răscoala eroului se desfășoară tăcut împotriva tipului modern de societate - cea pe care francezii au adus-o în Africa de Nord - fără a se transforma însă într-un gest de solidaritate cu cultura indigenă. Meursault nu are nicio intenție să se ralieze acesteia, dar nici nu aspiră la centrul lumii civilizate, reprezentat de Paris. Îi convine să rămână suspendat între aceste două lumi culturale, fără a aparține în totalitate niciuneia dintre ele.
L'étranger / Străinul nu încearcă să producă empatie acolo unde nu își are rostul. Și nici nu încearcă să aplice un discurs prefabricat acolo unde poate să ne ofere mult mai mult. Construiește cu răbdare un spațiu al distanței prin joc actoricesc reținut, prin imagine alb-negru adaptată pentru reproducerea unei epoci apuse pentru a îndepărta până la absurd personajele, lumile, sensurile declarate de cele implicite. Își găsește astfel forța de a critica coerent nu doar un univers teoretic îndepărtat, ci de a aduce aproape întrebările legitime despre apropierea celor disparate: simțul dreptății, justețea apropierii față de cei dragi și, în general, tot ceea ce ne face să acționăm așa cum o facem.