Ne trezim apoi într-un fel de școală primară. O învățătoare, pe numele ei Aimée Lazare (Galatéa Bellugi) venită de la oraș încearcă să explice pentru doar doi copii literele. Clădirea în care stau este din piatră, întunecoasă, rece, neprimitoare, adică exact așa cum nu ne imaginăm o școală. Învățătoarea îi întreabă cum face vaca. Nouă ne sună în minte, fără voie aproape, un gând din copilăriei: "muuu", ca și cum am vrea să șoptim și micuților. Ei însă, stupoare, afirmă că vaca face: "broo broo". Cum adică? se întreabă și învățătoarea. Face "moeeeu", bineînțeles. Prin preajmă era și un îngrijitor. Care, culmea!, și el afirmă că vaca face "brooo brooo". Așa că înțelegem și noi, în sfârșit, că filmul se va desfășura în jurul diferenței privind definiții de bază ale realității.
Mai precis, învățătoarea predă undeva într-o zonă izolată din munți, exclusiv pe timpul iernii. Este reprezentanta francezei centralizate, a rațiunii și a emancipării cetățenești aflată în misiune civilizațională. Rapid, intră în conflict cu părerile localnicilor, care nici nu prea vorbesc franceza, ci occitana. Misiunea auto-declarată a învățătoarei este să le lumineze acestora mințile pentru a deveni cetățeni. Dorința muntenilor, acceptată de secole, este doar să supraviețuiască greutăților pe care muntele le aduce asupra lor, după metode, cu superstiții și cu dansuri transmise de generații.
Conflictul se dezvoltă rapid și mocnește permanent apoi în mijlocul micii societăți tulburate de prezența străinei, în pofida sau, de fapt, accentuate de izolarea adusă de zăpezi.
Majoritatea cadrelor sunt de interior, ceea ce transmite nu neapărat o claustrofobie, ci sentimentul înăbușitor al unei corporalități aproape animalice. De altfel, animalele împărtășesc același spațiu cu oamenii din rațiuni practice, ca într-un fel de arcă a lui Noe în care toată suflarea animală și umană, nediferențiată, încearcă să-i încălzească pe toți ceilalți. Tonurile de albastru preluate din ferestrele mici și reflectate pe griul rece al pietrelor din ziduri contrastează cu pâlpâirile calde, gălbui, ale focului din vatră sau al lumânărilor.
Chiar dacă ideea tematică este bine conturată, realizarea la nivel de imagine cred că lasă de dorit. Sunt numeroase clar-obscururi (mai mult obscure decât clare!) din care nu prea înțelegi ce se întâmplă decât cu ajutorul insuficient al coloanei sonore, creând o precaritate vizuală frustrantă. Interpretarea unui cinefil avizat, răbdător și doritor de îndrăzneli creative, ar fi că avem în față o alegere deliberată a cineaștilor pentru a semnifica incertitudinea și neputința protagonistei, constrânsă să aducă lumină într-un loc tenebros, aflat mental în Evul Întunecat.
Totuși, se abuzează puțin de acest truc. De la un nivel încolo, nu mai știi dacă este o insistență stângace din partea cineaștilor sau chiar o calitate slabă a proiecției de la Cinema Elvire Popesco. Oricum ar fi, de-a lungul filmului m-am trezit adesea că mă holbam la un ecran gri antracit pe care nu distingeam decât niște urme vagi, gălbui sau albăstrui, după caz.
Misiunea civilizațională este sabotată și din interior. Domnișoara învățătoare are propriile sale porniri sexuale, care deși nu se transformă într-un dezastru, nici nu ajută prea mult la dinamica în cadrul grupului mic. Într-o secvență reușită ni se arată în prim plan, în lumina caldă a lumânării, cartea pe care o citește. Titlul întrezărit pare să fie René Descartes: Traité de l'homme / Tratatul despre om, lucrare ce abordează corpul uman ca pe o mașinărie complexă, separând funcțiile fiziologice de sufletul rațional. Așadar, raționalism la cel mai ambițios nivel.
Doar că fiziologia fetei are alte cerințe. Mâna sa începe să mângâie din ce în ce mai senzual silueta abstractă a unui bărbat ilustrat pe o pagină întreagă. Tensiunea tactilă se acumulează, mâna se retrage din cadru și se afundă sub pătură; fixați în continuare pe pagină, restul este povestit exclusiv prin sunet: micile gemete de plăcere ale unui trup feminin cu nevoile sale fiziologice, în extaz în fața unui ideal filosofic abstract.
Per ansamblu, însă, filmul înaintează lent. Cadrele alternează abrupt între planuri apropiate, cu oameni încotoșmănați și exasperați de prezența celuilalt, cu planuri generale, în care zăpada, întotdeauna abundentă și apăsătoare chiar atunci când este însorit, domină fără drept de apel siluetele umane pipernicite.
Cu această imagine exterioară, a unei case îngropate în zăpadă, peste care tronează un sicriu ca simbol al apăsării moștenirii moarte a trecutului, cu oameni îndepărtându-se de ea hotărâți și în tăcere, rămânem din punctul culminant al filmului. Stai puțin, ați putea zice în sinea dumneavoastră, citind până în acest punct. Cum adică "un sicriu deasupra casei"? Pe ce lume suntem? Ei bine, da. După ce un bătrân moare, sătenii nu pot să-l îngroape din cauză că pământul era înghețat, așa că îi urcă sicriul pe casa învățătoarei, care funcționa și drept școală, pentru ca acesta să se delecteze cu râsetele copiilor. Macabru, dar inspirat din fapte reale. Ceea ce duce la o tensiune nerezolvată și apăsătoare, surprinsă memorabil din punct de vedere vizual în soarele crud și dureros al iernii.
Louise Hémon, regizoarea filmului, ne solicită clar răbdarea pentru a percepe tensiunile create prin tăceri lungi și amenințătoare, prin vorbe care nu sunt prea coerente și prin gesturi extrem de grăitoare. Adică printr-un cinema al lentorii destul de căutat și puțin inexact. Nu oferă neapărat o rezolvare și, spre meritul său, nici o predică.
Dar, și acesta este de fapt semnul unui film artistic în adevărata sa menire, îți rămâne puternic în amintirea vizuală și te îndeamnă să meditezi la un întreg proces de emancipare a societății prin rațiune. În care, pentru a recunoaște și contextul festivalier prin care filmul a fost adus în România, cultura franceză a avut un rol primordial. Căci, surprinzător poate după cele trei secole de emancipare fără precedent pe care le-a adus iluminismul, lumea noastră încă este pradă obscurantismului și capcanelor acestuia, așa cum sintetizează relevanța mesajului acestui film însăși Louise Hémon într-un interviu:
"Ceea ce mi se pare că rezonează astăzi sunt alte forme de obscurantism: post-adevărul, punerea sub semnul întrebării a științei, regimurile autoritare, influența religiilor, eșecul rațiunii. Și, în același timp, ceea ce încerc să exprim prin personajul Aimée este că, cu cât ești mai rațional, cu atât accepți mai mult că nu poți ști totul. În opinia mea, tocmai acest lucru nu este suportat de dogmele religioase și de ezoterism, care formulează astfel răspunsuri imediate, certitudini și dau ordine."