Într-adins am ales comparația culinară, căci Cécile, personajul principal, și-a început cariera de la un fel de ospătărie pentru camionagii (afacerea de familie a unor părinți harnici și inimoși; tatăl, chiar prea inimos, cu trei infarcturi, după care... încă mai mișcă, gătește, dă din gură și din memorie), undeva la o margine de drum... poate chiar de lume. Lumea franceză, desigur. Bref: fata își părăsește (pentru scurt timp) partenerul de viață și micul restaurant din Paris (asta da avansare, nu neapărat parvenire în sensul al peiorativ al termenului!) și revine, pentru câteva zile, în sătucul natal. Eeii... aici lucrurile încep să se cam complice. Amintiri, mici vinovății sau complicități se răstoarnă din memoria afectivă a adolescenței și primei tinereți. Un amestec de ghidușie nostalgică, de voioșie obosită împănată cu regrete și culpabilitate colmatată, de refulări stânjenitoare și izbucniri reprimate, de jocuri doar parțial nevinovate, se revarsă și se insinuează așa... cam ca un sos aromat și colorat, răsturnat accidental pe o față de masă. Viața e tot acolo, aproape cum o cunoștea: părinții se ciorovăiesc tandru, prietenii se distrează încă juvenil, dar totuși amprentați de trecerea timpului și schimbarea condiției sociale. Când apare și criza bi-sentimentală (partenerul iubitor de la Paris dar și fostul copin, acum om la casa lui, cu nevastă și copil), situația nu mai este atât de roz-bombon. Sentimentele se amestecă, pornirile devin cam năuce, sfâșierea sufletească este nu doar vizibilă, ci și al naibii de greu de dus.
Regizoarea Amélie Bonnin are la activ două filme documentare și alte trei episoade dintr-un serial TV, prin care și-a făcut mâna, cum se zice în branșă. Marea lovitură a venit odată cu scurtmetrajul Partir un jour, făcut în plină pandemie (2021), care i-a adus consacrarea prin cele patru premii naționale și, ulterior, prin desemnarea lungmetrajului ca film de deschidere la Cannes 2025 și, concomitent, în competiție pentru Camèra d'Or.
Dincolo de farmecul pe care îl emană (prin delicatețe, lirism și umor subtil) filmele franceze de acest fel, realizarea Améliei Bonnin este remarcabilă și agreabilă prin câteva repere importante: simțul măsurii, al nuanțelor temperate cu finețe și profunzime în sondarea și înfățișarea dilemelor personale și a rădăcinilor emoționale care le-au generat. Peste toate, o construcție dramatică abilă, cu o sumedenie de tonuri și semitonuri, plină de sinceritate și autentic.
Pentru cei care au admirat filmele marca Agnès Varda, Danielle Thompson, Agnès Jaoui, dar și ale lui François Ozon ori Cédric Klapisch - cu prospețimea, delicatețea și jovialitatea lor tandră, această prospătură fermecătoare este, după gustul meu, de neratat.