Imitație la ofertă: Asghar Farhadi - Histoires parallèles / Parallel Tales la Cannes, 2026

Umblă vorba că scenariul celui mai recent film al lui Asghar Farhadi, Histoires parallèles / Parallel Tales, a fost ținut la secret mult timp până să ia forma unui lungmetraj cu distribuție generoasă de star-uri franceze. Dincolo de ideea vag implauzibilă că se pot păstra secrete în lumea artistică, s-a dovedit, după premiera filmului la festivalul de la Cannes, că uneori surpriza e mai puțin satisfăcătoare decât secretul șușotit pe la colțuri. Pe hârtie, ideea avea greutate și sclipire potențială: Histoires parallèles e un remake liber după episodul 6 din Dekalog / Decalogul lui Krzysztof Kieślowski - cunoscut, într-o versiune extinsă, și drept Krótki film o miłości / A Short Film About Love - și, deci, un omagiu iranian la adresa unui obscur pentru unii, faimos pentru alții, film de televiziune polonez realizat la finele anilor '80. Mai cosmopolit și mai provocator de-atât nici că se poate. Ca scenarist și regizor, Farhadi a demonstrat că poate planifica și ordona cu fler povești în care se insinuează mari dileme morale. Era, în teorie, omul care să ridice mănușa aruncată acum aproape patru decenii de Kieślowski și de co-scenaristul acestuia la Dekalog, Krzysztof Piesiewicz. Doar că, în locul poveștii simple și bogate în detalii din Krótki film o miłości / A Short Film About Love, Farhadi a ales să pluseze cu două povești care comunică între ele și, în loc să se propulseze reciproc, își fură una alteia din textură și din durată.


Problema numărul unu e cea a genului ales de Farhadi. Un mini-gen arthouse, de fapt, în care în realitatea filmului un scriitor sau o scriitoare încep o nouă povestire sau un nou roman, iar o parte din secvențe transpun într-un soi de lume de gradul doi ceea ce scrie, șterge și adaugă scriitorul sau scriitoarea în timp real. Nu e cel mai odios gen, dar e printre cele mai insensibile la artificial și ridicol. Recuzita e de obicei desuetă și / sau previzibilă: în Histoires parallèles, scriitoarea (interpretată de Isabelle Huppert) bate nervos la o mașină de scris vintage, deși acțiunea pare că se petrece în trecutul foarte apropiat, fumează la fel de nervos și bifează fără să stea mult pe gânduri lucrurile pe care le fac de obicei scriitorii în filme. N-ar fi chiar inexact, dacă nu ar fi și ușor stereotip și incomplet, cu toată nonșalanța pe care o dau personajului unele gesturi de actorie huppertiene. Din plictiseală sau din lipsă de inspirație, scriitoarea își spionează, cu un telescop de uz școlar preluat omagial de-a dreptul din Krótki film o miłości / A Short Film About Love, cei trei vecini care lucrează într-un birou în clădirea de peste drum, înregistrând sunete pentru filme. Ca de la artist la artist, scriitoarea le inventează o viață amoroasă pe care aceștia nici nu o bănuiesc: fratele mai mare (Vincent Cassel) și cel mai mic (Pierre Niney), lucrând cot la cot cu o angajată (Virginie Efira), se împleticesc în povestirea născocită a scriitoarei într-un triunghi amoros în care fratele mai mic e iubitul, iar fratele mai mare e amantul. Apoi, fiica scriitoarei îi aduce un străin întâlnit întâmplător la metrou (Adam Bessa) ca s-o ajute cu mutatul din apartament. În scurt timp, acesta devine mai interesat de literatură (și mai ales de literatura gazdei lui) decât de mutat sau alte detalii ale traiului de zi cu zi. Prin intermediul acestuia, povestirea, copiată de mână și însușită ca și cum ar fi fost scrisă de el, ajunge la cele trei muze involuntare din clădirea învecinată. E un subiect de farsă pe care Farhadi îl tratează serios și dramatic. Există o frază isteață, rostită de scriitoare spre final, despre o rață ajunsă într-o sticlă, prea bună pentru a fi divulgată, dar care tranșează chestiunea ficțiunii și a realității din care se inspiră. În film, însă, e prea târziu pentru astfel de lămuriri. Deja, cele trei personaje fără voie au început să se întrebe dacă n-o fi un sâmbure în cele scrise, spionându-se reciproc pentru a-și confirma paranoia indusă. E, de altfel, prea târziu și pentru a feri filmul de una dintre temele cele mai neapetisante ale cinemaului: cea a artei care imită viața, care imită arta, care imită viața, în buclă, la infinit.

În principiu, ceva din această confuzie cu arome teoretice ar trebui să fie salvată de aluziile care traversează filmul. Pentru cine are ochi și memorie cinefilă, o parte sunt ușor de recunoscut. O răfuială între cei doi frați izbucnește din senin într-o mașină, pe un câmp din afara orașului, iar cadrul inițial al acestei secvențe e o copie fidelă a unuia similar de la începutul filmului Trois Couleurs: Bleu al lui Kieślowski. Câteva momente mai târziu, cu ajutorul unui cablu, unul dintre cei doi reface fără să știe infama scenă a sugrumării din Krótki film o zabijaniu / A Short Film About Killing (tot de Kieślowski), dar fără patina de un verde putred a imaginii creată cu acea ocazie de directorul de imagine Sławomir Idziak și, previzibil, fără același efect visceral. M-am întrebat ce-or spune în aceste momente spectatorii care nu au idee cine e Krzysztof Kieślowski. Nu de alta, dar filmul nu se ține sută la sută în picioare dacă nu știi la ce filme de Kieślowski trimit imaginile sau cine e, de exemplu, Zbigniew Preisner, a cărui muzică e folosită intermitent în Histoires parallèles. Ce-i drept, nu se ține în picioare de la sine nici dacă știi. Intențiile scenariului nu sunt rele. Există în el o orchestrare a replicilor care aduce pe undeva cu unele filme ale lui Jim Jarmusch, în care o replică spusă la început, într-o anumită situație, rezonează cu o alta, identică sau similară, zisă într-un alt context. Repetiția aceasta e plăcută odată ce începi să-i pricepi mecanismul, doar că substratul e același, monoton: viață reală versus ficțiune și retur. De-abia în ultima treime, după ce filmul s-a răfuit definitiv cu această problemă, începe un segment în care se simte inteligența uzuală de povestitor a lui Farhadi. E un epilog peste medie, dramatic, care îi permite în unele scene actriței Virginie Efira să se ridice ca intensitate a actoriei deasupra colegilor de distribuție. Din păcate, e și un epilog care nu are nici pe departe începutul pe care l-ar fi meritat.

Paradoxul unui remake de prestigiu cum e Histoires parallèles e că nu vrei nici să semene prea tare cu originalul, nici nu poți accepta să fie prea diferit. Filmul rezultat se plasează undeva între aceste două extreme, fără să mulțumească astfel, în cele din urmă, pe aproape nimeni. Întâmplarea necruțătoare face ca, exact în ziua premierei filmului lui Farhadi, să se fi stins Krzysztof Piesiewicz, responsabil în parte de versiunea originală a filmului. A fost scutit astfel cel mai probabil de niște cuvinte amabile de spus despre un proiect înecat în propria lui confuzie și reverență.