Cu Ofelia.Afterlife intrăm în sfera promoțională cu obiectiv bine precizat. Spectacole cu tematică țintă, construite spre a fi trimise la forumul omagial de la Craiova. Organizarea proiectelor în această direcție e meritorie și constructivă. Textierii harnici, regizorii scormonitori prin cărți cu subiecte shakespeariene / hamletiene dau naștere la hibrizi spectaculari ce lasă publicul cu gura căscată. Măi să fie! Ce imaginație! Ce bine și profund le zice! Mai ca maestrul care i-a dat bobârnacul inspirației. Liantul cu succesul e asigurat, căci după ce altceva decât succesul imediat tânjesc regizorii în marea lor majoritate?
Două producții pe această linie, duse la Craiova tuturor shakespearienilor / shakespeareologilor, au fost prezentate ulterior și la Arad și Sibiu cu subiectul focusat pe Ofelia în cadrul altor festivaluri importante: Cealaltă Ofelia și Ofelia.Afterlife. Doi regizori pe fază, care știu sări la fix pe șaua succesului: Cristian Nedea și Dorel Mihăilă. Două texte cu bătaie insistentă în armura cavalerului literar renascentist astfel omagiat: scriitoarea austriacă Gertrud Fussenegger și Dan Coman, combatant bistrițean pe două fronturi: poezie și proză. Și două actrițe remarcabile, capabile de roluri de compoziție și de recitaluri afară de orice suspiciune: Ramona Atănăsoaie și Antoaneta Cojocaru.
De Cealaltă Ofelia m-am ocupat succint într-o altă cronică teatrală și nu vreau să reiau ostilitățile, deși mă întrebam și voi continua să mă întreb: era nevoie de o altă Ofelie? De ceva în plus? De o adâncire a psihismului? Nu era destul cât dezvăluia din psihologia și trăirile ei Marele Will? Amândouă textele sunt teziste din acest punct de vedere, provocatoare, adulatoare, tratate în registru autoreflexiv, ceea ce conferă complexitate și profunzimi analitice discursului. Două apariții serafice, fragile și vulnerabile, plutind între vis și realitate, decupate din contextul operei și încărcate cu ceea ce era predictibil în mare parte, dar perfect motivat la nivelul creativității.
Antoaneta Cojocaru din Ofelia.Afterlife se lasă purtată de valurile scriiturii într-o mărturisire de sine patetică, luminată de sentimentul înălțător al iubirii pentru Hamlet, dar și pentru întreaga fire, flori, ambient, deschiderea spre zările nemărginirii. De câte ori deschide fereastra din fundal de atâtea ori își reînnoiește speranțele. Personaj shakespearean și nu prea, dezvoltat din simplă monodramă în spectacol-concert cu trupa Beethoven Crisis, decor și instrumentiști prezenți tot timpul pe scenă. Producția Laboratorului de Artă și a Teatrului Metropolis este mai mult decât un one woman show ilustrativ pentru dezvăluirea trăirilor intime ale Ofeliei. Pretext eseistic și analitic de mare forță, preluat și personalizat cu finețe interpretativă de Antoaneta Cojocaru. Nici nu mai știi dacă e vorba de Ofelia din piesa lui Shakespeare sau o etalare a profunzimilor sufletului feminin arhetipal. Monologul lui Dan Coman se axează preponderent pe psihologia femeii îndrăgostite și pe visele ei eșuate, în spatele cărora se drapează în falduri semnificative Speranța. Cuvânt scris efectiv cu creta la un moment dat pe tăblia mesei răsturnate. Eroina privește în sus, curajoasă, pătrunsă de frumusețile și minunățiile lumii, de care nu vrea, nu poate să se despartă. Cu recunoștință față de apropiații care i-au servit ca modele emblematice în viața fictiv-reală a Ofeliei: Laertes, Polonius, regina Gertrude, Hamlet și regele. Imaginile lor sunt proiectate pe pereții camerei care imaginează, în viziunea lui Vladimir Turturică, o bucătărie obișnuită dintr-un apartament obișnuit, un decor dintr-un teatru obișnuit, unde, în personajele invocate recunoaștem pe alți înalți slujitori ai teatrului shakespearean: Daniel Pascariu, Adrian Ciobanu, Oana Pellea, Marius Manole și Ducu Darie. Mediul ambiant se umple literalmente de spiritul Thaliei, în această construcție compozită, adusă pe scenă de Antoaneta Cojocaru și Dorel Mihăilă (regie și producție video). O tânără în alb îndeplinește rolul unei dubluri scenice discrete, evocare a inocenței; confruntarea dintre ele, în virtuală oglindă adusă în mijlocul scenei, accentuează dramatismul monologului expandat în sugestive secvențe vizuale. Cum este voalul apei ce cade peste ea în final. Peste ea, care se desprinde din textul clasic ca de un trecut când neguros, când senin, pentru a întâmpina lumina venită din idealitatea îndepărtată. O privire spre înălțimi ca o izbăvire a sufletului captiv.
Titlul englezit, în trend, acoperă și furișările inevitabile ale snobismului. Pe lângă această tentă oarecum motivată, demersul actriței ilustrează atât coordonatele caracterologice ale personajului, cât și pe cele adiacente, personale, extrase din nucleul emoțional al trăirilor tranzitorii. E interesantă această abordare curajoasă, această deplasare de interes de la drama lui Hamlet la drama Ofeliei, întocmai așa cum, în Regina Iocasta, Constantin Zărnescu mută atenția de la Oedip pe regina Iocasta, menținând analiza în spațiul restrâns al tragediei. Antoaneta Cojocaru vine mai aproape de noi, iese firesc din chingile rigorii, împarte flori spectatorilor, împarte speranțe. Și din sufletul unei învinse, împarte încredere.
Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr (color) - aici și Dan Moruzan (alb-negru) - aici