Te-ai fi așteptat ca Premiul Publicului să meargă la vreun film ușurel, eventual bine făcut. Niște peripeții de vacanță ale unor adolescenți, vreo comedie romantică înduioșătoare sau poate chiar un imn adus vreunui colț de lume care păstrează un parfum aparte, povestit din partea unei protagoniste plină de optimism și dragoste de viață chiar și la o vârstă înaintate, cum a fost Calle Málaga.
Dar, nu!
Pe de o parte, Premiul Publicului se acordă filmelor din Competiție, iar Competiția TIFF (dedicată regizorilor la primul sau al doilea film) e curatoriată de Mihai Chirilov, care propune mereu o selecție ce nu include astfel de filme ușurele. Pe de altă parte, Publicul TIFF este special și pretențios, așa că și alegerea sa reflectă acest nivel mai rar întâlnit la publicul festivalier de pe la noi. Acest public apreciază filme care vorbesc despre adâncimi psihologice care ascund adevăruri neplăcute, care explorează natura umană nu cu ochelarii roz ai laudei de sine cinematografice, ci cu o privire clinică fără ascunzișuri. Filme care sunt critice față de putere și atente la metamorfozele autoritarismului.
Așa că publicul TIFF a ales de data aceasta o parabolă despre obediența umană venită din setea de securitate și, în același timp, un studiu psihologic fin despre relațiile de putere și de întrajutorare.
Ca poveste, filmul Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă sunt acasă funcționează ca un experiment mental: ce ai face dacă ai fi pus în situația de a-ți pierde libertatea și ai fi aruncat într-un univers concentraționar, atât de eficient încât nici o scăpare nu ar fi la îndemână? Apoi, și mai interesant, ce ai face dacă tot ce ai pe lumea asta ar fi doar această închisoare?
La toate aceste întrebări trebuie să răspundă Rita (Rozi Lovas). O femeie încă tânără, fără familie, fără iubit, este dată afară de la magazinul de încălțăminte la care lucra și se îndreaptă singurică spre domiciliul unde probabil nu o așteaptă nimeni și nimic. Viața ei pare să fie terminată, dar pățaniile de abia acum încep. Este răpită dintr-un colț întunecat de stradă și dusă într-o cameră unde nu se află nimic decât o veioză. Aici, Marci, un bărbat tânăr și puternic (Áron Molnár), îi dă o veste imposibilă: numele ei adevărat este Szilvi, și aparține unei familii înstărite. A plecat și a uitat de toate astea, da, însă nu este nici o problemă, o asigură bărbatul, că totul se poate rezolva dacă memorează un jurnal în care "amintirile" despre viața sa anterioară sunt bine detaliate. Iar el, Marci, este "fratele", care o va ajuta, sever și iubitor totodată, să-și reamintească. Călăul este mistagog și terapeut, iar tortura este paidea pentru reamintire.
Dar, deoarece chiar și refuzul fostei Rita, actualei și viitoarei Szilvi fusese prevăzut, femeia intră într-un program sever de reeducare. Ea va învață că poate supraviețui doar dacă intră în joc.
Totul se petrece de acum înainte într-o casă burgheză, cu mobilă veche și de calitate, cu tapet în culori calde pe pereți. Noua familie se adună în fiecare seară în jurul unei mese, apoi ascultă muzică de pe discuri de vinil. Totul este dominat de o figură patriarhală, severă dar grijulie, care regizează în cele mai mici detalii ce se întâmplă cu cei de acolo. Pare un vis împlinit, cu toate că prețul plătit, anume pierderea libertății și interiorizarea minciunii, ar putea să fie cam mare.
Toți membrii familiei sunt bine îmbrăcați și hrăniți. Viața lor se desfășoară după normele vieții burgheze, chiar dacă de la fiecare se așteaptă să contribuie activ la disciplina de grup și la buna funcționare a familiei.
Doar că mici detalii ies la iveală și sfâșie consensul gândit de pater familias și pus în practică de mâna sa dreaptă, Marci. Alcoolicul grupului bea mai degrabă suc decât lichior, "sora" sa își amintește ce a fost mai înainte și nu suportă să fie asimilată, ba chiar mai are o "nepoată" care dispare și apare de la o zi la alta. E ca și cum Matrixul ar începe să se fisureze, doar că nu este construit de o mașină de calcul imensă, ci are o realitate analogică cât se poate de grea, cu miros de lemn.
Iar din momentul în care realizează, fără putință de tăgadă, că totul este un teatru, că și ceilalți sunt în aceeași situație în care s-a trezit și ea, fosta Rita începe să utilizeze pârghiile pe care le are la îndemână pentru a găsi o cale de scăpare. Descoperirile ei nu duc prea departe, însă modul în care știe să exploateze nevoile fiecăruia și mai ales să capitalizeze din tensiunea și frica ce se așternuse demult peste acea casă, întoarce radical toată situația.
Pentru echipa formată din scenaristul Attila Veres și regizorul Gábor Holtai și cei doi actori principali menționați mai sus pare să fie o continuare a proiectului început în 2020 cu scurtmetrajul Második kör / Second Round. Și acolo se vorbește tot despre un coșmar totalitar pornit tot din "valorile tradiționale" promovate de guvernarea Orban din Ungaria.
Deoarece și Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă sunt acasă a fost filmat în aceleași condiții politice, când însăși perspectiva evadării părea imposibilă, merită apreciată reușita artistică ce îmbină o parabolă politică cu un studiu psihologic profund și subtil. Retrospectiv, mai importantă este pledoaria sa dulce-amăruie privitoare la limitele noastre, ca ființe doritoare de securitate înainte de toate.
Sau, cum se spune popular, ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească. Iar "libertatea", acest ideal atât de dorit, însă atât de puțin înțeles și mai ales atât de prost aplicat de către noi toți, se dovedește o himeră: se împlinește, dar este urmat de ceva atât de neașteptat și totuși cumva previzibil, ascuns în colțurile nebănuite ale naturii umane, încât răsturnarea dinspre sfârșitul filmului te atrage într-o profundă meditație asupra a ceea ce înseamnă să fii om.
