O dictatură și niște instincte ușor de trezit - Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă sunt acasă la TIFF, 2026

Rar se întâmplă ca filmul meu preferat de la TIFF să primească un premiu important. S-a întâmplat până acum de două ori: o dată în 2005, cu co-producția Uruguay-Argentina-Germania-Spania Whisky, și a doua oară în 2014, cu splendidul Stockholm al lui Rodrigo Sorogoyen, iar ambele au plecat acasă cu Trofeul Transilvania.

Și uite că în 2026 se întâmplă din nou, iar filmul care la TIFF.25 mi-a plăcut cel mai tare Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă sunt acasă, în regia lui Gábor Holtai, câștigă un premiu important, de această dată fiind vorba însă de Premiul Publicului.

Mă pregătesc pentru un interviu cu Anda Onesa (care m-a entuziasmat foarte tare) și îi ascult un interviu pe care l-a dat mai demult pentru TVR. Spune ea că Duios Anastasia trecea rămâne încă valabil pentru că explică cum se naște și cum se instaurează o dictatură. Că e nevoie de lașitate, conformism și oportunism, iar dictatura își face loc cât ai clipi.

Cu o seară înainte am văzut Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă sunt acasă și gândul cel mai sâcâitor de după proiecție are legătură cu cuvintele Andei Onesa: cât de ușor suntem de manipulat, de dresat, de supus. Cât de simplu e să fim reduși la condiția noastră de animale mânate doar de instinctul de supraviețuire. Cât de repede renunță oamenii la demnitate atunci când viața le e pusă în pericol!


În Itt érzem magam otthon / Feels Like Home / Aici mă sunt acasă, o tânără fată, Rita (Rozi Lovas), tocmai și-a pierdut jobul de vânzătoare într-un magazin de pantofi. Pe drum spre casă, este răpită de doi bărbați, e dusă într-o cameră întunecată, e legată, bătută, ținută fără apă și mâncare vreme de mai multe zile. Călăul ei, Marci (splendid interpretat de Áron Molnár) încearcă să o convingă că de fapt o cheamă Szilvi și că a ajuns în sfârșit acasă, la familia care o iubește și se bucură de întoarcerea ei. Pentru că n-are încotro, Rita / Szilvi intră în joc, se arată supusă, docilă, își acceptă noua identitate și ajunge să-și cunoască "familia": doi frați, o soră, o cumnată, un nepot preadolescent, un unchi alcoolic și tatăl interpretat de Tibor Szervét. El este cel care conduce familia, care decide fiecare aspect banal al vieții celor care locuiesc împreună. El pare că a inventat acest joc sinistru, comportându-se ca un tiran ce se preface că are cele mai bune intenții. Sau ca un autor care are drept de viață și de moarte asupra personajelor sale.

Povestea se petrece într-un somptuos apartament din Budapesta, elegant mobilat, cu o bibliotecă uriașă, mobilă stil și pick-up la care familia ascultă seară de seară discuri cu muzică clasică. Ferestrele sunt însă astupate cu hârtie, ușa de la intrare e ferecată, musafiri nu intră niciodată. Dreptul să iasă în oraș îl are doar Marci, care pare să fie mâna dreaptă a lui Papa. Atmosfera este apăsătoare, domnește frica și neîncrederea, dar toți încearcă să păstreze aparențele și să se comporte ca o familie normală și fericită. Este teribilă și neliniștitoare discrepanța dintre vorbe și fapte. Prăpastia dintre ce spun și ce cred personajele. Și aici n-ai cum să nu-ți amintești de vremurile întunecate pe care le-am trăit înainte de 1989. Disimularea, duplicitatea, lașitatea, prefăcătoria, frica, supravegherea permanentă.

Ce reușesc să facă regizorul Gábor Holtai și scenaristul Attila Veres este să prezinte la scară mică o societate care trăiește într-o dictatură. Un regim autoritar care predică despre siguranță și iubire, dar care în realitate își terorizează supușii, le spune cum să trăiască, hotărăște pentru ei cine sunt și ce-și doresc. Un microcosm care reproduce macrocosmosul. Principiul holografic, în baza căruia partea reflectă întregul.

La un moment dat, datorită bunei purtări de care dă dovadă, Rita / Szilvi este lăsată să iasă din casă și să meargă la cumpărături. Este un tertip, desigur, prin care fata este lăsată să se convingă că nici dacă iese pe stradă și strigă în gura mare că a fost răpită și este ținută prizonieră, nu sare nimeni în ajutorul ei. Oamenii sunt prea ocupați cu propriile treburi, sau prea speriați, prea lași, prea conformiști care sară în ajutorul fetei. Papa pare să conducă cu mână de fier nu doar apartamentul în care locuiește "familia fericită", ci întregul cartier, care pare să-i aparțină.

Este evidentă trimiterea la regimul Orbán, îndepărtat de la putere în primăvara acestui an. Însă dincolo de cazul particular al societății maghiare sugrumate și sărăcite de privilegiile apropiaților fostului premier, cel mai neliniștitor este mesajul general al filmului, care trece dincolo de un anumit regim politic și de situația din Ungaria.

Ce reușește filmul lui Gábor Holtai este să ne pună în față o oglindă, iar imaginea reflectată de ea nu e deloc măgulitoare. Noi oamenii suntem mai cruzi decât ne-ar plăcea să credem. Și probabil că și în cei mai blânzi și împăciuitori dintre noi se ascunde o parte întunecată, capabilă să-și distrugă semenii, mergând până la crimă.

Finalul nu este deloc unul conformist sau fericit, din contră, te lasă cu ideea că asemenea lucruri se pot întâmpla oricând, oriunde și oricui. Să aluneci pe panta violenței este uneori mai simplu decât ne-ar plăcea să credem.