TIFF25 (7) - Reinventând trecutul - TIFF, 2026

Piatră Foarfecă Hârtie. Jocul din copilărie. În română. Blindsight. Afecțiunea medicală. În engleză. Noul lungmetraj scris și regizat de Adrian Sitaru și-a avut premiera mondială la Tallin Black Night Film Festival, 2026, unde a primit premiul de regie al secțiunii Rebels with a Cause. Urmează un text cu multiple dezvăluiri ale intrigii.

Conform filmfreeway.com, "The Rebels with a Cause Competition showcases unconventional forms of cinematic expression, highlighting innovative approaches to narrative and dramaturgy, cross-disciplinary collaboration with other art forms, and bold or experimental technical and aesthetic choices". Spune asta ceva despre Piatră Foarfecă Hârtie? Ar cam trebui.


În esență, e posibil ca nimic să nu fie ce pare să fie în filmul acesta. Sau 90% să nu fie ceea ce pare să fie. Sau 80%. Și așa mai departe. După gustul, inspirația, puterea imaginației fiecăruia. Laura (Ioana Flora) și o refugiată ucraineană / fiica (Virginia Rusu) pare că sunt eroinele principale. Pentru că sunt singurele personaje din a căror perspectivă vedem, când și când, derularea evenimentelor. Pe modelul personajului interpretat de Bogdan Dumitrache în Din dragoste cu cele mai bune intenții (2011), film de asemenea scris și regizat de Adrian Sitaru. Altă asemănare? Adrian Silișteanu director de imagine (la Din dragoste..., alături de Mihai Silișteanu).

Vedem filmate din perspectiva lor anumite secvențe pentru că e posibil ca, de fapt, întreg filmul să se deruleze doar din perspectiva lor. Și când spun film, mă hazardez. Jocul video? Simularea generată de AI? Mediul VR creat pe baza datelor biografice ale Laurei?

În 2018, Sitaru și-a adaptat pentru scenă scenariul dintr-un alt lungmetraj, Ilegitim (2016). Ilegitim de la Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj oferea spectatorilor fie de a vedea direct, clasic spectacolul, fie de a-l privi prin medierea unei căști de VR care augmenta în felurite feluri derularea acțiunii de pe scena reală. Piatră Foarfecă Hârtie, fiul Laurei, Andrei (Filip Cioc), are o afecțiune oftalmologică - neurologică care îi permită să vadă doar umbre, dar îl obligă să poarte ochelari. În explicația oferită în film, ochelarii potolesc foamea neîncetată a ochilor de a căuta sursele de lumină. Ca un filtru / medium care stabilizează tonele de informații / big data ce ni se perindă prin față și ne oferă o perspectivă cât de cât coerentă (deși cețoasă, umbroasă, profund neclară). Mișto definiție a cinema-ului, nu :)?

E posibil ca întreg filmul să fie cadoul AI-enhanced oferit de fiică la aniversarea de 80 de ani a mamei care suferă de o formă severă de Alzheimer. Pe baza unui script predefinit, mama are șansa reîntoarcerii la locul marii tragedii a vieții ei, pierderea fiului adolescent în timpul unei vacanțe în Turcia. Celelalte personaje esențiale ale vieții ei, soțul (Bogdan Albulescu), prietenii foarte apropiați (Cosmina Stratan, András Buzási), cățelul Lăbuță își joacă rolurile. Nu neapărat așa cum au fost când au fost (gen-AI e la putere și noi nu știm care au fost prompt-urile care l-au stârnit).

Câteva teme mari ale actualității (războiul din Ucraina), câteva locuri comune ale deceniilor de pe urmă (Hagi e iubit de toată Turcia), câteva dileme filozofice (unde a fost / este Dumnezeu la vremea marilor tragedii ale istoriei, ce & cine se cuvine sacrificat de pe o barcă ce riscă să se scufunde din cauza greutății excesive) completează datele scurte biografice, insinuându-se, când în cheie comică, când absurdă, în scenariu. Multilingvismul (se vorbesc vreo 5 limbi) apasă pedala cvasi-realistă, mai ales la momentul întâlnirii & recunoașterii profund improbabile dintre turistul român de etnie maghiară și militarul turc de etnie maghiară.

În malaxorul excelentului montaj realizat de Alex Pintică, intră, pe lângă un misterios preot / guru (Elias Ferkin) la a cărui mânăstire se ajunge pe un aprig drum pietros de munte, cu ajutorul catârilor, clipuri scurte, genul homemade video. Culorile descompuse și aerul de precaritate al acestor imagini le conferă un aer de intimitate, de bun personal, de amintire ce răsare pentru o clipă din cotloanele cele mai prăfuite ale memoriei.

E, așadar, posibil ca Piatră Foarfecă Hârtie / Blindsight să fie un produs AI premium prin care fiica să îi ofere mamei bolnave șansa reconcilierii cu / reinventării trecutului. Un boat & road & walk movie game prin apele tulburi ale trecutului în care eroina primește șansa unui happy-end ficțional și în care creierul personajului Ioanei Flora strecoară cioburi din ceea ce a fost cu adevărat. A fost cu adevărat? Sitaru are această formidabilă capacitate de a chestiona non-stop ce e adevărat din ce trăim, din ce vedem, din ce ne amintim.

De ce Piatră Foarfecă Hârtie ca titlu? Poate pentru că, înainte de a ajunge la trenulețul care e posibil să fi generat tragedia pierderii fiului, personajele noastre trec pe lângă un grup de posibil refugiați care joacă acest joc. Jocul ca întruchipare a hazardului ce adaugă încă un strat peste tot ce (nu) știm, dar ni se pare că știm.