Conștiința civică a barosului - Pionul lui Lenin la TIFF, 2026

Acest film, cel care m-a mișcat cel mai mult la această ediție 2026 a TIFF-ului, se petrece exclusiv pe tărâmul capetelor. Vedem pentru început capete vorbitoare la televiziune care anunță destinul glorios al Moldovei alături de Uniunea Europeană, parcurs care, n-o să vă vină să credeți, durează de vreo două sute de ani. Mai precis, Moldova era europeană încă de pe vremea când aparținea Imperiului Otoman și se pregătea să fie înghițită de cel Țarist.

Apoi, trecem la subiectul capului protagonistului, extrem de talentatul actor Sergiu Voloc. A apărut într-o mulțime de filme moldovenești recente, dar pentru mine cel mai drag mi-a fost în videoclipul piesei Trenulețul a celor de la Zdob și Zdub. Aici joacă rolul unui tânăr ce călătorește între cele două țări acum separate, mânat însă de idealul unității morale și istorice a acestora. Dar contrar așteptărilor, Sergiu Voloc nu deține și cetățenia română. I-a fost refuzată!

Ca actor moldovean, acesta încearcă să supraviețuiască într-o societate care face puține filme, simptom pentru o mai largă lipsă de conștiință de sine. Ca proletar cultural, Voloc este nevoit să câștige un ban din reclama făcută diverselor întreprinderi capitaliste.

Așa că ajunge să facă reclamă unei colecții obscure de memorabilia comuniste, în care busturile lui Lenin sunt la mare cinste. Ținta ar fi să mărească numărul de vizitatori pentru a justifica din punct de vedere al capitalului această relicvă rurală a bolșevismului. Se folosește, bineînțeles, și de rețelele sociale, unde află că mentalitățile oamenilor înclină mai degrabă spre condamnarea memoriei socialiste decât spre nostalgie. Sergiu Voloc începe să realizeze că i se deschide o cale creatoare.

Ca artist, poate să implanteze ceva în capul oamenilor care să crească dintr-o atitudine fără rest față de trecut. Căci disonanța cognitivă, elefantul din cameră este cât casa, cum ar suna acest refuz al trecutului exprimat în romgleza de astăzi. Iar Voloc poate fi acea persoană care își asumă o identitate critică față de structurile politice ale țării și mai ales față de discursurile lor legitimatoare. Ce este Constituția dacă aceasta justifică furtișagul politic, atât financiar, cât mai ales imagologic. Ce rost are dezlipirea de o uniune pentru reintegrarea într-o altă uniune dacă se face tot prin elitele politice, ca și cum poporul ar fi o apă adâncă, nemișcată, iar pe deasupra capetelor oamenilor niște politicieni apar în față pentru a debita sforăituri fără cap și fără coadă?


Ca talent performativ complex, cantautor și actor deopotrivă, Sergiu Voloc refuză toate aceste minciuni care ascund disonanța dintre ceea ce apare pe sticlă și cea a glodului care i se lipește de mașina ce pare de o vârstă cu el. Îl vedem performând cât se poate de antrenant la acordeon și din voce, pe treptele casei părintești. Apoi, scufundându-se în capcanele politice ale unei țări cu fața încă întoarsă spre trecut.

Se ceartă cu propriii părinți ca exponenți ai unei mentalități cuminți. Aceștia, oameni buni și sufletiști, îl iubesc și îl acceptă (cu greu) așa cum este, dar nu pot să nu izbucnească: "când era mic, a căzut în cap. Apoi, după ce l-am dus la spital, a mai căzut o dată și acolo, pe podeaua de ciment".

Așa că el este singurul care, înarmat cu un baros improvizat (căci cel din comerț era prea scump și oricum de proastă calitate), se apucă să reinterpreteze trecutul. Altfel spus, barosul artistului chinuit de ipocrizia semenilor săi se opune radical și la fel de dialectic ciocanului făuritor de lumi noi al comunistului de altă dată. Iar dacă Nietzsche se declara mândru și ne învăța și pe noi "cum se face filosofie cu ciocanul", iată că Sergiu Voloc ne arată cum se poate face istorie, și mai ales critică a istoriei, cu barosul.

Dar, dincolo de manifestul său de cultură civică, documentarul ne spune povestea unor oameni în carne și oase. Oameni care iubesc, care suferă, care se rănesc unii pe alții din prea multă iubire și grijă. Realizat cu un ochi atent și cu multă alergătură de regizorul Dragoș Turea, filmul surprinde interacțiunile tensionate, dar nu mai puțin tandre, dintre Sergiu Voloc și familia sa. În special mama sa, Nadejda Voloc, care îl urmărește cu îngrijorare și tristețe uneori. Așa cum a afirmat, emoționată, în fața sălii pline de la Cinema Astra: "pentru voi, Sergiu este un personaj. Un actor. Pentru mine, este fiul meu".

Căci, iar asta este un dureros de mare merit al filmului, acesta este un documentar care urmărește în timp real ce se petrece cu omul Sergiu Voloc. Dragoș Turea chiar povestea cum a început să-l filmeze pe Sergiu Voloc plecând de la situația de a surprinde cum probabil cel mai talentat actor moldovean al momentului, care apare practic în toate filmele produse acolo, este nevoit să joace în reclame. Apoi, prin tot felul de întorsături, îl urmărește cum începe să se lupte cu morile de vânt ale inerției mentalităților. Riscant, din ce în ce mai riscant, până când brațul lung al statului îl apucă și îl înghite. Realmente, Sergiu Voloc nu a putut fi la premierele filmului pentru că se află în închisoare, condamnat pentru o încăierare. El afirmă că este o înscenare ca răzbunare pentru activitatea sa publică, pentru a-l reduce la tăcere în calitate de critic al societății.

Oricum, acest film este liber. El se oferă publicului ca o mărturie a puterii artistului de a-și transcende soarta, de a călători neîngrădit dincolo de încarcerarea temporară a celui care l-a inspirat.

Mama sa spunea despre două flori oferite de fiul său: "Dacă aceste flori vor rămâne înflorite, înseamnă că totul este bine". Și tot ea a adăugat, cu o voce în care grija față de propriul fiu se împletea cu speranța față de libertate: "și acum, acele flori sunt încă înflorite...".

În sinteză, așadar, ce reprezintă acest film? Aș zice: un baros și o floare înflorită! Două mărturii de rezistență împotriva unui comunism care mai bântuie încă meleagurile astea care nu vor lăsa pe nimeni indiferent.