România de pe celălalt fir - Le journal d'une femme de chambre / Jurnalul unei cameriste la TIFF, 2026

În contextul filmografiei lui Jude, filmul iese în evidență, înainte de toate, prin căldura sa, prin proximitatea în care se plasează față de viața protagonistei, rămânând alături de ea atât în momentele mundane de curățenie, cât și în timpul modestelor apeluri cu fetița. Nici tensiunea formală nu se remarcă la fel de puternic ca în alte filme ale sale; totul capătă un ton simplu, așezat, urmând, în fond, o singură direcție: analiza în doi timpi a două spații sociale, economice și afective diferite.

Singura intervenție în ritmul liniar al filmului o reprezintă micile drumuri la teatru ale protagonistei, parcă un prilej pentru obscenitate și umor înscenat în proximitatea momentelor din Dracula, resimțite ca o gură de aer în interiorul unui film aflat mai degrabă în spiritul unui modest slice of life.


Cum spuneam, filmul se mișcă în doi timpi, într-un continuu du-te-vino, într-un paralelism între două lumi. Singura mea reținere față de dispozitivul său formal ține de banalitatea care tinde, uneori, să acopere o cercetare mai atentă, o explozie de piste și trasee care ar fi putut renaște din alipirea cadrelor. Uneori filmul cade în rudimentar, în simpla declarație: ei și noi, aici și acolo. Rămâne blocat între două extreme și nu pare dispus să le îmblânzească. Spațiul grotesc burghez și spațiul periferic românesc sunt puse în opoziție, iar rareori se resimte o tonalitate gri, o ambiguitate conceptuală care să lase loc unui dialog despre categoriile în sine, nu doar despre relația dintre ele.

Punctul de plecare al filmului rămâne totuși rezonanța acestor două extreme. Chiar dacă ele nu sunt chestionate suficient, suprapunerea lor produce un efect real, păstrând subtexte ale unui neocolonialism politicos, latent, ale unei lumi care pulsează în interiorul mizanscenei controlate și amenință constant să depășească decorativul. Este un film despre o Românie uitată, care se prezentifică în mod ingenios în Franța. Există aici o tactică extrem de reușită: aceea de a construi un discurs despre o zonă periferică fără a o rosti în întregime, păstrându-i caracterul periferic chiar în sângele filmului. Este o modalitate mediată de a vorbi despre spațiul românesc. În măsura în care rămâne un film despre România și despre aceste spații uitate, filmul excelează; atunci când se îndepărtează înspre comparație și înspre un montaj paralel prea facil, tinde însă să cadă în superficial.

România sau românitatea sunt prezente nu doar ca partea cealaltă a ecranului telefonului, ci și în înjurăturile care circulă de-a lungul filmului, construind aproape o formă de intimitate, precum și în rostirea basmelor, cu același subton amărui. O poveste profund românească este spusă ca basm de pe țărmuri îndepărtate. Nu doar la nivel geografic România apare drept un celălalt, ci și în nucleul afectiv al filmului pulsează imaginea unei Românii distante, a unui celălalt inaccesibil. Dacă în alte filme ale lui Jude asistăm la o sondare agresivă a topografiei românești, aici România devine o fantomă. Ea destabilizează atât coerența, cât și mizanscena bine închegată asociată spațiului francez. În același timp, inundă filmul și îi oferă un câștig major: o Românie străină, periferică, dislocată, dar centrală. Un celălalt care îl anihilează lent și subversiv pe cel care îl privește și îl definește drept celălalt. Aici se află, poate, nucleul cu adevărat subversiv al filmului, în ciuda compoziției sale clare și uneori unidimensionale.

Remarc blândețea filmului și prin rezistența sa la a spune mai mult decât este necesar, prin alegerea de a rămâne alături de Geanina în toate demersurile ei modeste și de a sonda o anumită duritate și ipocrizie tocmai prin ritmicitatea lentă și simplă a vieții sale din Franța. De aici se naște și frumusețea amară a filmului: apare o formă nouă de compasiune în filmografia lui Jude, iar orice tentație moralizatoare pare să se dizolve.