Strict fidel scriiturii - L'etranger / Străinul la TIFF, 2026

Perfect de acord cu sublinierea făcută la promovarea filmului, în care se spune apăsat că apropierea de litera cărții este "aproape la virgulă". Chiar prin asta frapează de-a dreptul ecranizarea celebrului roman al lui Albert Camus L'étranger. Strict fidel scriiturii. Aproape lăsând acțiunea să curgă lent parcă de la sine. Riguros în reconstrucția atmosferei și respectarea conținutului de idei. Exact așa îmi imaginam universul fictiv al romanului, când, în post-adolescență, am citit cartea, devastat de mesajul ei enigmatic, necruțător, suprapus eseistic peste un epic simplu dar pregnant, lipsit de combinații atracțioase. Subiect tern, acțiune desfășurată sub un soare potopitor. Subiect transpus în alb-negru pe ecran, sobru, cenușiu, liniar, nimic ostentativ, nimic strident în derularea acțiunii. Relatare obiectivă a unor fapte comune. Camera înregistrează obiectiv ceea ce este. Cum naiba a reușit François Ozon să creeze impresia că e o peliculă vintage, din anii de început ai cinematografiei? El reconstituie atmosfera nord-africană la milimetru (punctez și eu!) ca Michael Curtiz în Casablanca. Un Alger autentic al anilor '30 din vremea colonială. Dar accentul, desigur, nu cade pe cadrul exterior, ci pe viața lui Meursault, modest funcționar public la o instituție franceză, care află printr-o telegramă că mama lui, aflată la un azil, a decedat. Întreaga tevatură, drumul cu autobuzul până la azil și formalitățile de înmormântare îl obosesc. De aici începe sondarea în psihologia personajului. Mai întâi cu pași timizi, apoi din ce în ce mai agresivi.


Romanul a suscitat un real interes după apariție, în 1942, contribuind în mare măsură la promovarea scriitorului în elita literaturii franceze și universale. A contat și la recompensarea sa ulterioară cu Premiul Nobel în 1957. O adaptare pentru marele ecran a avut loc în 1967 în regia lui Luchino Visconti cu Marcello Mastroianni în rolul lui Meursault.

Alegerea lui Benjamin Voisin în rolul lui Meursault e unul din meritele excepționale ale lui François Ozon pentru realizarea producției sale din 2025. Tras la față, rigiditate constantă a mușchilor faciali, afișând indiferență și neparticipare la viața din jur, serios și taciturn, abulic și plăpând, cu privire de inocent ușor speriat, ce dă senzație de frig interior, Benjamin Voisin e întruchiparea perfectă a personajului angoasat și eteric, rătăcit întâmplător în vacarmul vieții. Imaginile stradale, în contrapunct vizual, pun în evidență această îndepărtare de tot ce e omenesc. Stranietatea lui e camuflată de un comportament inofensiv, ins dinainte programat de destin să treacă neobservat. Dar întâlnirea cu Maria (Rebecca Marder), o mai veche colegă de muncă și vecinul Raymond (Pierre Lottin) încurcat în afaceri dubioase, îl scot treptat, parțial, din această letargie.

Lipsa lui de voință și acțiune îl face să se lase atras în dragostea pentru Maria și prietenia pentru Raymond. Clipa fatidică a uciderii întâmplătoare a unui arab, dușman al lui Raymond, îl aduce în situația de a-și reconsidera sensul vieții în detenție. Regizorul propune un dur rechizitoriu al conștiinței, provocat și întreținut în celula carcerală de avocatul numit din oficiu și de preotul nechemat (Swann Arlaud), dar care insistă să-l aducă la dreapta credință în ultimele clipe ale vieții sale. Meursault refuză violent, nu crede în Dumnezeu și eforturile omului bisericii se dovedesc zadarnice. Luciditatea lui este a unui "sfânt fără Dumnezeu" și ea alertează pe toată lumea. Așa ceva nu s-a mai văzut. El calcă în picioare morala creștină și va fi acuzat pentru acest lucru, precum și pentru actele nesăbuite făcute după întoarcerea de la înmormântarea mamei. El poartă panglica neagră pe brațul stâng, după cum se obișnuia atunci, dar nu e îndurerat, nu plânge, nu ține doliu din moment ce a doua zi merge la baie, la un film cu Fernandel și face dragoste cu Maria. Nimic nu-l mișcă, nu-l face să tresară. De fapt, pe lângă crima aleatoriu comisă ("din cauza soarelui"), el este acuzat, ca și eroul kafkian din Procesul, de trădarea principiilor sănătoase ale vieții, de trăirea în afara moralei creștine întreaga viață de până acum. E acuzat de încălcarea normelor societății conservatoare, păstrătoarea tradițiilor. Se face vinovat de întreaga viață pe care o duce sau mai degrabă e incriminat pentru sustragerea inadmisibilă din conduita oamenilor normali. Sinceritatea lui totală este respinsă ca blasfemie și lipsă de discernământ într-o lume guvernată de norme și legi puternic implementate în conștiință. Un străin, cu alte cuvinte.

Viața ternă a lui Meursault e cuprinsă expozitiv între înmormântarea mamei, Les Bains d'Alger și eșafod. O viață care nu demonstrează nimic altceva decât absurdul existențial dezvoltat în Mitul lui Sisif, Exilul și împărăția și alte eseuri celebre. Simți apăsarea acestor idei în partea a doua a filmului. Tout le monde est coupable. Toți suntem condamnați la singurătate și nefericire. Ca împăratul Caligula care suferă că nu poate avea luna de pe cer. Încărcătura răzvrătirii metafizice a lui Meursault cuprinde și trimiterea spre Le malentendu prin citirea unei informații din ziar despre o crimă oribilă comisă din "neînțelegere". Pasul lateral făcut de regizor în ambiguitatea visului (întâlnirea cu mama înainte de a urca pe eșafod) sensibilizează atitudinea spectatorului față de raportul personajului cu mama sa. E o rază de umanism cald ca și iubirea pentru Maria.

Rezoluțiile date de regizor bogatului material ideatic al romanului pun în valoare profunzimile de gândire ale filosofului Albert Camus, aliniat curentului existențialist din cultura franceză, alături de Sartre, prietenul său devenit rival, promotor al literaturii absurdului. Temele dezvoltate de-a lungul carierei sale scriitoricești sunt prezente in nuce în dezbaterea cu preotul din celulă. François Ozon știe să selecteze pasajele emblematice pentru definirea și analizarea trăirilor din sufletul personajului. O îmbinare perfectă între estetica romanului și estetica filmului.