Basmul cu bogătași este plasat în Cotroceni (în jurul meselor îmbelșugate), la Elias (spitalul potentaților) și în sanatorii cu piscină, pentru seniori, printre mari savarine cu frișcă și boluri cu vin burgund. O lume egală în desfătări cu palatele aristocrațiilor regale, minus exterioarele lor somptuoase, cu domenii de vânătoare și golf. În dealul Cotrocenilor, nu se zărește vreun exterior, nici măcar urma vreunui parc sau măcar a unui cimitir, iar magazinul Mega Image e gol și încremenit într-o tăcere lacustră, ca un muzeu al figurilor de ceară, în lockdown. E mai mult decât confort, e opulență, așa cum s-a mai văzut în Aniversarea lui Dan Chișu, într-o locuință de peste drum de Ateneul Român, tot în jurul unei mese de familie cu probleme de moștenire generațională.
Bogătașii sunt reprezentanții unui clan de parveniți - un furnicar "scos" din Drumul Taberei, din mijlocul unui trai în comun onorant, la vremea lui, al unui funcționalism arhitectural victorios, întâmplător numit socialism. Meseriile potentaților sunt de elită: avocatură, arhitectură, oenologie (pentru un tablou complet al fonfleului privilegiat, doar meseria de critic de film ar mai fi lipsit). Scoaterea la limanul banului și al untului elvețian corespunde epocii postdecembriste hămesite, operațiune realizată prin abjecta ingeniozitate antreprenorială a unei mătuși Tamara, aici în ipostaza de bunică grijulie sub raport gastronomic, autoare a unui arbore genealogic bogat ramificat.
Sunt inadvertențe de mizanscenă, pentru că banul cel nou nu arată într-atât de șlefuit și de hip, ci țipător și posh, chiar și atunci când e strâns la ciorap de oameni cu școală.
Ceea ce vedem e valoros pentru că strigă ceva știut: avem și noi parveniții noștri, dar nu cu ștaif de Ghepard, din pornire, fără bădărane rămășițe ale unui Don Calogero Sedara.
E important de aflat că oamenii puterii financiare sunt și cei ai legii sau, mai exact, ai fărădelegii. Singura lor legătură cu Cotroceniul e dată de sediul Președinției României, ocupat în trecut de un actor al adopțiilor internaționale.
Filmul nu merge până într-acolo, satira politică nefiind domeniul său. Nu e nici film de familie, în sensul strict, chiar dacă e plin de generații certărețe, tradițional pacificate în jurul salatei boeuf și conservator reunite în jurul noului născut de sex masculin. E un film care problematizează vina de a moșteni o îmbogățire atroce, căpătată pe seama vieților de copii adoptați, vânduți străinătății pentru o viață mai bună, ca și pentru organe (în funcție de noroc).
Documentarul belgian care consemna, în 1989, viața copiilor instituționalizați, are același efect al filmărilor de la Auschwitz, după al doilea război mondial. Așa cum era de așteptat, în lumea nouveaux riches, imaginile nu au un impact zguduitor, ci negaționist. Singura excepție a clanului ispășește vina morală prin decizia de a nu procrea, deși nici aceea pentru că și-ar fi asumat vreodată asigurarea posterității, lesbiană fiind.
Pentru spectator, cutremurătorul documentar spune povestea laturii întunecate a umanității, în ansamblul ei, într-atât de decăzută, în condiții de dictatură, încât acceptă atrocități de lagăr sub propriii ochi. Ceea ce este lămuritor este că, odată satisfăcută pofta de căpătuială, omenirea rămâne indiferentă. Oamenii legii beneficiază de putere și, astfel, de succes financiar. Urmașii moștenesc vinovății morale sub beneficiu de inventar, alegându-și selectiv responsabilitatea. Viața își continuă selecția culturală, bazată pe clasă și rasă ("Era țigan, dar tare frumușel"), pentru o viitoare și egală extincție.
Fără să aibă mari subtilități, filmul este o poveste bine spusă și jucată, poate tocmai de aceea urmând să eșueze în colțul de producții încântătoare vizual, prea corecte pentru a atrage atenția.